Mărturie şi maturitate în credinţă

 

Calendar de Studiu Biblic 2014

 

Scurtă introducere în epistola 1 Corinteni

 

Corintul este unul din oraşele importante unde Pavel a predicat în persoană evanghelia (a doua călătorie misionară, 50-53, mai ales în perioada 50-51; dar şi în a treia călătorie, 56-57). Biserica din Corint reprezintă una din primele biserici înfiinţate între păgânii cultivaţi şi prosperi economic din imperiul roman, şi avea membri atât locali, cât şi emigraţi aici din ţările Mediteranei. Problemele ei sunt reprezentative pentru noile biserici dintre Neamuri.

 

Corint: date generale

Corintul era un oraş prosper economic, cu o cultură amestecată şi cu locuitori veniţi de pe tot cuprinsul imperiului roman. După ce fusese distrus în 146 î.H. de proconsulul E. Mummius, pentru că se implicase în Liga Aheeană, Iulius Cezar l-a reconstruit în 44 î.H., sub numele Colonia Laus Iulia Corinthiensis şi a încurajat re-popularea lui cu oameni liberi şi sclavi eliberaţi. După ce Ahaia (Aheea) a devenit provincie senatorială, capitala ei a fost fixată la Corint, sub conducerea unui proconsul, desemnat pe un an (aici Pavel se va întâlni cu proconsulul Lucius Iunius Gallio, 51-52 d.H.).

Oraşul a atins în timpul lui Pavel aproximativ 400,000 de locuitori şi era vestit prin dinamismul său economic (port pe istmul Corintean, între Marea Egee şi Marea Ioniană), prin cultura sa religioasă păgână diversă, şi prin imoralitatea sa. Aici se găseau tot felul de temple şi locuitorii se închinau şi zeilor greci şi romani, şi celor egipteni (Isis şi Serapis), şi bineînţeles, împăratului roman, şi altor zeităţi. Conform lui Philo în primul secol aici trăia şi o importantă comunitate evreiască.[1]

Locuitorii Corintului erau supuşi unei concurenţe acerbe şi oportunităţile de câştig nu erau de neglijat, în timp ce viaţa era destul de scumpă. Un proverb al timpului spunea că „nu-i la îndemâna oricui să călătorească în Corint”.[2] Chiar şi Pavel, când a stat în Corint aproximativ un an jumătate (Fapte 18 :11-12, primăvara 50 – toamna 51 d.H.), s-a ocupat împreună cu Aquila şi Priscilla, precum si cu Timotei, cu confecţionarea şi vânzarea corturilor (Fapte 18 :1-3; cei fără ocupaţie nu erau toleraţi, de obicei, un motiv în plus ca Pavel să lucreze, cf. 1 Cor. 9 :1-18).

Varietatea locuitorilor şi prosperitatea lor, ca şi intensitatea concurenţei şi a confruntărilor, se reflectau şi în viaţa Bisericii, care pare să fi fost formată din credincioşi cu educaţie şi ocupaţii diferite, de clasă medie, fără săraci dar şi fără membri ai aristocraţiei bogate, provenind mai ales dintre neamurile păgâne.[3] Membrii bisericii din Corint par confuzi cu privire la statutul lor social şi cultural, în tranziţie, dorind parcă să se remarce prin ceva deasupra celorlalţi, de unde apar şi partidele, neînţelegerile.[4] Cultura Corintului era cultura amestecată unui oraş cosmopolit unde publicitatea, lauda, succesul şi respectabilitatea (onoarea în antiteză cu ruşinea; succesul vs. eşec) erau la mare preţuire, şi prezentarea acestor valori avea rafinamentul unei arte.[5] Viaţa în Corint era pragmatică şi intens competitivă, imorală, cu o cultură pluralistă, în multe privinţe asemănătoare cu societatea prezentă, post-modernă.[6]

Relaţia lui Pavel cu această cetate este una complexă: el este părintele spiritual al Bisericii de aici, un învăţător respectat, dar se află şi în conflict direct sau indirect cu unii dintre credincioşi, fiind contestat sau comparat de ei cu alţi lideri creştini de la Ierusalim sau din Corint (Apolo, Petru etc.); în acelaşi timp, Pavel trebuia şi să intervină cu autoritate apostolică în viaţa Bisericii, spre lămurirea şi împăcarea fraţilor.

El înţelege schimbările prin care au trecut corintenii când s-au convertit din păgânism la credinţa în Hristos, precum şi entuziasmul şi lipsa lor de maturitate în ce priveşte darurile Duhului Sfânt şi slujirile din Biserică; de asemeni, înţelege problemele pe care le au ei în raportarea, în continuare, la viaţa şi obiceiurile cetăţii greceşti (organizarea cetăţii, competivitate, relaţii cu templele păgâne şi piaţa aferentă, raportarea la retorica greacă şi dragostea de filosofie, la credinţele adânc înrădăcinate în lumea elenistă cu privire la viaţa după moarte, la concepţiile despre familie etc.), şi este gata să dea învăţătură, după cum este gata să şi intervină cu măsuri disciplinare.

Prima dată Pavel a vizitat această cetate în 50-51, (Fapte 18:10-12), după care s-a reîntors în Antiohia (Fapte 18:22, ca să plece, apoi, în Efes (Fapte 18:22). Atunci a fost înfiinţată şi Biserica din Corint (a doua călătorie misionară, 1 Cor. 2:1-5; 1:13-17; 3:5-10; 11:2, 23, 15:1; 2 Cor. 11:7-9). Se pare că a existat o primă scrisoare către corinteni care nu s-a păstrat (aprox. 52, cf. 1 Cor. 5:9, posibile ecouri din ea în 2 Cor. 6 :14-71).

Apoi apare 1 Corinteni, care este scrisă din Efes (1 Cor. 16:8, 9, 19), în anii 54-55, în timpul celei de a treia călătorii misionare a lui Pavel şi spre sfârşitul şederii sale de trei ani în Efes. Ea vine ca răspuns la veştile alarmante de la cei „ai Chloei” şi la problemele ridicate de grupul lui Ştefana.

După 1 Corinteni Pavel vizitează din nou Corintul şi participă la confruntare puternică cu oponenţii săi (55 dH, cf. 2 Cor. 2:1; 12:14; 13:1,2). Aparent, aceasta a fost urmată de o scrisoare „dură” scrisă din Efes (posibil prezentă în 2 Cor. 10-13, cum sugerează unii autori, dar mai degrabă pierdută, ca. 55 dH, cf. 2 Cor. 2:4; 7:8). Ca urmare a acestei vizite, Pavel scrie 2 Corinteni, din Macedonia, probabil din Filipi, după ce a părăsit Efesul, în timpul celei de a treia călătorii misionare (56).

Pe ansamblu, etapele relaţiei lui Pavel cu creştinii din Corint sunt prezentate în schema următoare:

 

1. Începutul lucrării lui Pavel în Corint, ani: 50-51, cf. Fapte 18:1-17; 1 Tes. 3:6-13; 1 Cor. 2:1-5; 1:13-17; 2 Tes. 3:1-5; 1 Cor. 3:5-10; 11:2, 23, 15:1; 2 Cor. 11:7-9

 

2.  O primă scrisoare, înaintea 1 Cor., pierdută, posibil prezentă parţial în 2 Cor. 6:14-71, an: 52, cf. 1 Cor. 5:9; 1 Corinteni, din Efes, ani: 54-55.

 

3. O vizită de mustrare, an: 55, cf. 2 Cor. 2:1; 12:14; 13:1-2

 

4.  O scrisoare „dură” scrisă din Efes după întoarcerea din Corint, posibil să fie prezentă sau citată, în parte, în 2 Corinteni 10-13; an: 55, cf.  2 Cor. 2:4; 7:8

 

5. 2 Corinteni, din Macedonia, la plecarea din Efes, după raportul încurajator al lui Tit, an: 56.

 

         6.  A treia vizită la Corint, an: 57, cf. Fapte 20:1-3.

 

Importanţa teologică şi istorică a epistolelor către corinteni

Cele două epistole către corinteni au o importanţă teologică şi istorică deosebită deoarece, alături de 1-2 Tesaloniceni şi, poate, de Romani, ele indică problemele cu care se confruntă o biserică tânără, cu credincioşi veniţi dintre păgâni, aflaţi la începutul vieţii lor creştine.

Se observă, de exemplu, ecoul vieţii sociale a Corintului, unde corintenii munceau din greu şi strângeau bani pentru ei înşişi. Stilul de viaţă era foarte competitiv şi, de aceea, exista puţină deschidere pentru dărnicie. Pavel a trebuit să îi înveţe în mod expres să nu fie egoişti, ci să dăruiască Domnului şi să îi ajute pe fraţii lor creştini, pe învăţătorii care se află în slujire, în Biserică (2 Corinteni). De asemeni, el însuşi face tot posibilul să nu le fie povară, ci să lucreze pentru întreţinerea sa (în casa lui Aquila şi Priscilla, ca angajat în confecţionarea corturilor) şi să se limiteze la ajutoarele primite din partea altor biserici, din alte ţări sau localităţi[7].

Ies, apoi, la iveală, nelămuriri legate de viaţa de familie şi de viaţa sexuală, în general (dacă este mai bine să rămână celibatari sau dacă este mai bine să se căsătorească, care sunt priorităţile şi cerinţele în viaţa de familie, cum trebuie să se ferească de adulter şi de „atingerea” de femei – care nu este acceptabilă, pentru că nu trebuie întreţinute legături în afara căsătoriei, dacă pot divorţa sau nu de partenerii care au rămas necreştini etc.). În condiţiile acestea, formând un tandem, 1 şi 2 Corinteni permit observarea unor teme de bază cum sunt autoritatea apostolică şi relaţia părintească, frăţească, dintre Pavel şi ceilalţi credincioşi, principiile disciplinării acelora care nu trăiesc o viaţă creştină frumoasă, sfântă (în particular, disciplinarea unui creştin care trăia în adulter, cu nevasta a doua a tatălui său păgân, neînţelegând că felul de viaţă imoral şi fără respect al păgânilor nu mai este acceptabil).

Se pare, de asemenea, că moda partidelor şi a şcolilor greceşti a fost importată fără discernământ, şi în Biserică. Aşa cum grecii se considerau de partea filosofilor cinici, sau peripatetici, sau stoici, sau de partea altei şcoli, corintenii se simt îndreptăţiţi să se împartă şi în Biserică în partide: unii se declarau că sunt „ai lui Chifa”, alţii „ai lui Apolo”, „ai lui Pavel”, „ai lui Hristos”. Ei preţuiau foarte mult retorica şi înţelepciunea vorbirii, fiindcă aceste calităţi stăteau la baza educaţiei antice.

Creştinii corinteni nu ştiu cum să reacţioneze faţă de mâncarea jertfită idolilor, dacă o pot cumpăra, atunci când se vinde la piaţă, sau nu, şi dacă o pot consuma dacă sunt invitaţi undeva.

Legat de închinare şi de mâncarea închinată Domnului (pâine, vin), ei nu ştiu cum să ia Cina Domnului. Se pare că o confundă cu un fel de masă la care fiecare serveşte ce şi-a adus de acasă (încă o dată, un individualism acerb), şi nu sunt în stare să deosebească semnificaţia trupului şi sângelui Domnului.  

Tot influenţele închinării din templele păgâne îi face să fie foarte ataşaţi de darurile miraculoase ale Duhului Sfânt, apreciind foarte mult vorbirea în limbi şi dispreţuind dragostea, îngăduinţa, iertarea, politeţea, bunătatea (calităţi care în Galateni 5 sunt numite „roadele” Duhului Sfânt). Vorbirea extatică în limbi necunoscute era prezentă şi în închinarea păgână, în transa în care cădea profetesa Pythia, la Delphi, şi în alte temple păgâne.

Rezolvarea conflictelor din Biserică şi relaţia cu societatea păgână le sunt, iarăşi, neclare. Pavel îi mustră pentru că nu sunt gata să se împace şi să se ierte şi pentru că au o proastă mărturie în societate atunci când merg să se pârască unii pe alţii la tribunalul păgân.

Corintenii nu înţeleg învierea – nici realitatea ei, nici importanţa ei pentru evanghelie, şi nici nu au vreo înţelegere a felului în care se va întâmpla. Se pare că erau condiţionaţi de gândirea grecească conform căreia spiritul omului supravieţuieşte morţii, dar trupul se pune în mormânt şi nu este nevoie să mai învie, pentru că materia este, oricum, lipsită de putere.

La toate aceste dezorientări şi confuzii, Pavel le dă răspunsuri relevante, convingătoare, pline de înţelepciunea Duhului Sfânt. El le vorbeşte despre natura nouă a vieţii reînnoite prin Duhul Sfânt, despre ce înseamnă noul legământ prin Hristos, despre autoritatea şi învăţătura apostolică, despre nevoia de mărturie şi de dragoste în viaţa creştină.

 

Destinatar şi datare

Potrivit 1 Corinteni 16:8, Pavel a scris epistola cu puţin înainte sărbătorii evreieşti a primelor roade (Cincizecime), aproximativ în primăvara anilor 54 sau 55 d.H. Textul din 1 Corinteni 16.1-8 aduce un detaliu important, faptul că adunarea de ajutoare pentru bisericile sărace din Ierusalim încă nu începuse. Pavel vizitase Corintul în 51-52, timp de cel puţin 18 luni, pe când Galion exercita funcţia de proconsul în Ahaia (Fapte 18:10-12).[8] Se pare că a existat o legătură destul de bună între Pavel şi cei din Corint, păstrată prin intermediul lui Timotei, Apolo, Sostene, Chloe, Ştefan, Fortunat şi Ahaic, şi alţii (1 Cor. 1:1, 1:11, 4:17, 7:1, 16:12, 16:17). Epistola este scrisă din Efes (1 Cor. 16:8, 9, 19), în anii 54-55, în timpul celei de a treia călătorii misionare a lui Pavel şi spre sfârşitul şederii sale de trei ani în Efes, la câţiva ani buni după prima vizită a lui Pavel la Corint. În Corint, la aceea dată, era slujea Apolo (Fapte 18:26-27; 1 Cor. 1:12).

 

Ocazia scrierii epistolei

Pavel trimite această scrisoare îngrijorat în urma informaţiilor primite din partea unei credincioase, Chloe, şi a celor din casa ei (familie şi slujitori), cf. 1 Corinteni 1:11, precum şi din partea unei delegaţii din biserică, 1 Corinteni 7:1, grupul de credincioşi format din Ştefan, Fortunat, Ahaic, 1 Corinteni 16:15-18 (posibil grupul care îl agreea pe Pavel ca lider).

Biserica este măcinată de certuri de partide, de învăţături contradictorii, păgâne, şi de alunecarea în păcate grosolane, într-un stil de viaţă la nivelul vieţii obişnuite, păgâne, din Corint (cineva trăia cu mama sa vitregă, unii credeau că relaţiile cu preotesele prostituate de la templele păgâne erau acceptabile, părerile erau împărţite cu privire la participarea la închinări şi mese idoleşti în templele păgâne - acestea afectau şi înţelegerea participării la Cina Domnului, euharistie, existau controverse cu privire la viaţa în doi, în căsătorie, şi la valoarea celibatului – unii propuneau un fel de asceză maritală, existau controverse cu privire la darurile spirituale şi rolul profeţiei - şi păgânii uzau de profeţie enigmatică, de vorbire în limbi, de darul minunilor etc., nu era înţeleasă bine mântuirea şi locul, maniera învierii, unii creştini târau la judecată pe fraţii lor de credinţă în faţa magistraţilor păgâni, existau neînţelegeri în legătură cu locul şi participarea femeilor în adunarea bisericii etc.

În plus, ca şi în alte părţi, autoritatea apostolică, spirituală, a lui Pavel era pusă sub semnul întrebării de unii membrii ai bisericii. Printre adversarii lui Pavel erau unii cu înclinaţii spre filosofia elenistă, apoi greci şi iudei afectaţi de curentul eretic al gnosticismului, fanatici şi fundamentalişti care socoteau că botezul (autorul, cine l-a administrat) şi credinţa (puterea ei, a mărturisirii, dovedirea ei în fapte pe măsură – care să fie observate, însă, şi apreciate ca atare de oameni), le acordau o anume superioritate în biserică, o autoritate apropiată de cea a lui Hristos. Intelectualii din biserică erau influenţaţi de antropocentrismul grec (omul este în centrul atenţiei, în timp ce Pavel era teocentric în gândire, hristocentric (Dumnezeu, Hristos este în centru) şi credeau cu tărie în supremaţia minţii asupra materiei, asupra voinţei, în supravieţuirea spiritului indiferent de problemele de moralitate ale trupului, şi în irelevanţa învierii trupului (considerau că spiritul este superior trupului, şi că nu este nevoie de înviere fizică). Ei îşi pierduseră interesul pentru teologia crucii (1 Cor. 1:10) şi se entuziasmau, în schimb, la gândul domniei lor prezente cu Hristos, de unde rezulta irelevanţa vieţii prezente în trup: ei trăiau într-o „mântuire realizată”, în care comunicau direct cu lumea spirituală, cu îngerii, în limbi divine şi aveau puteri deosebite (daruri), e drept, nu neapărat în contextul unei vieţi sfinte.[9]

Pavel scrie această epistolă ca să îndrepte această situaţie, să repună în drepturi dragostea între fraţi, spiritul de slujire, respectul faţă de Cina Domnului, să le dea învăţătură despre căsătorie, despre înviere, despre ordinea închinării în biserică, despre lucrarea Duhului între ei (daruri, profeţie). Epistola aceasta este de o importanţă fundamentală pentru creştini, ea arată că răspândirea credinţei şi înfiinţarea de biserici noi, include, adesea, şi numeroase probleme în înţelegerea şi trăirea vieţii creştine, dar că harul lui Dumnezeu şi Cuvântul Său, dat prin autoritate apostolică, oferă o învăţătură clară, sănătoasă, în stare să mustre şi să direcţioneze credincioşii într-o părtăşie bună, într-o trăire entuziastă şi sfântă a mântuirii.

 

Unitatea şi structura Epistolei 1 Corinteni

Este destul de probabil că epistola a fost compusă de-a lungul câtorva zile şi reflectă, astfel, atât linia gândirii lui Pavel, cu posibilele ei discontinuităţi, cât şi ordinea în care i-au parvenit informaţiile din Corint. Teoriile potrivit cărora cititorii epistolei ar fi intervenit asupra conţinutului, înglobând eventual şi pasaje din scrisoarea care actualmente lipseşte, au fost combătute cu argumente valide, bazate chiar pe autoritatea apostolică pe care o subliniază Pavel în epistolă şi pe condiţiile istorice care pot explica uşor eventualele discrepanţe aparente.[10] Tensiunea uşoară între cap. 4 şi 5 (ori 6 şi 7) ori cea dintre 4:19 şi 16:5-9 (cf. lungimea călătoriei lui Pavel), sau între atitudinea strictă faţă de mesele de la templele păgâne, în cap. 10:14-22, şi părerile mai largi exprimate în cap. 11, se pot explica şi prin natura complexă şi contradictorie a controverselor corintenilor.[11]

Scrisoarea s-ar putea împărţi în două mari părţi: secţiunea 1, corespunzătoare problemelor semnalate de cei din casa Chloei (1-6), şi secţiunea 2, corespunzătoare problemelor semnalate de cei din grupul lui Ştefan, Fortunat şi Ahaic (7-15).

 

Introducere: 1.1-9

Salutări, 1.1-3

Rugăciune, 1.4-9

 

Conţinut: 1.10-15.58, cu două părţi:

 

A.     Răspunsuri pentru cei din familia Chloei, 1.10-6.20

 

Situaţie: divizarea din Corint (partidele), 1.10-16

 

Grecii, iudeii şi înţelepciunea crucii, 1.17-31

Înţelepciunea creştinilor şi Duhul Sfânt, 2.1-16

 

Situaţie: o teologie despre slujitorii Bisericii, 3.1-23

Pavel şi corintenii: autoritatea apostolului, 4.1-21

 

Creştinii şi moralitatea familiei, 5.1-13

Creştinii şi procesele cu păgânii, 6.1-8

Creştinii şi problema adulterului, 6.9-20

 

B.     Răspunsuri pentru Ştefan şi ceilalţi, 7.1-15.58

 

Despre căsătorie: relaţii în familie, divorţ, 7.1-16

Despre starea socială a creştinului - robia, 7.17-24

Despre căsătorie: feciorie, logodnă, căsătorie, 7.25-40

 

Despre mesele păgâne şi închinarea păgână, 8.1-13

Drepturile slujitorului creştin, 9.1-15

Modelul de viaţă al lui Pavel, 9.16-27

 

Inchinarea la idoli, Israel şi Biserica, 10.1-14

Închinarea: masa idolilor şi masa Domnului, 10.15-33

Închinarea şi teologia Capului responsabil, 11.1-16

Închinarea la masa Domnului, 11.17-34

 

Teologia darurilor spirituale, 12.1-31

Supremaţia dragostei ca dar spiritual, 13.1-13

Dragostea şi profeţia, vorbirea în limbi, 14.1-40

Învierea şi evanghelia, motivaţia sfinţeniei, 15.1-58.

 

Încheiere: 16.1-18

Planuri şi îndemnuri finale, 16.1-18

Salutări finale, 16.19-24

 

Argumentul epistolei

Argumentul primei epistole către corinteni poate fi analizat prin urmărirea elementelor retorice evidenţiate mai înainte, precum şi prin folosirea detaliilor de structură internă ale epistolei (diferenţele de ton şi temă la trecerea dintre capitolele 4-5, 6-7).

 

1:1-9   Introducere

           A. salutări (1:1-3)

           B. rugăciune de mulţumire (1:4-9)

 

În primele versete întâlnim introducerea propriu-zisă, şi rugăciunea de mulţumire care cuprinde elementele de construire a ethosului (apropiere de auditoriu, apreciere) şi a proemium-ului (anunţarea principalelor linii ale argumentului). Pavel recunoaşte darurile Corintenilor (vorbire, cunoştinţă etc.), dar atrage atenţia asupra nevoiei de a trăi „fără vină”, întăriţi de Hristos, până la a doua sa venire. Introducerea aceasta a fost caracterizată ca una din cele mai „reci” introduceri ale lui Pavel, a doua după introducerea din Galateni, deoarece Pavel îşi manifestă deschis mâhnirea şi îşi pregăteşte un reproş bine argumentat. Sostene, însoţitor al lui Pavel şi, probabil, secretarul care scrie scrisoarea, a fost conducător al sinagogii din Corint (Fapte 18 :17).

 

1:10-15:58      Conţinut: diverse probleme şi răspunsuri

                      

Prezentarea situaţiei şi a argumentelor epistolei conturează două secţiuni principale: A. răspunsul lui Pavel către cei din casa Chloei  (1-6), şi  B. răspunsul către cei din grupul lui Ştefan (7-15).

 

A. 1:18-6:20 Răspuns la raportul celor din casa Chloei

 

Situaţia (1:10-16; 3:1-23): corintenii sunt împărţiţi în partide, după numele celor care i-au botezat sau pe care îi preferă ca abilităţi retorice sau de conducere (Pavel, Apolo, Chifa, Isus).

 

Argumentul (1:18-6:20): Evanghelia lui Pavel în contrast cu corintenii. Pavel se dezice de dezbinările lor şi, cu argumente teologice şi biografice, îi mustră pentru lipsa lor de înţelepciune. Pastorii şi misionarii, învăţătorii, sunt darul lui Dumnezeu pentru Biserică în vederea slujirii ei, a creşterii ei, şi nu ar trebui să fie motive de dezbinare. Este interesant de urmărit faptul că Pavel foloseşte un set de expresii standard de delimitare a sa faţă de problemele sau atitudinile celor din Corint, prin care indică foarte clar nevoia de un alt standard de credinţă şi viaţă.

 

Argumentul 1: (1:17-31) Pavel îşi delimitează chemarea afirmând că: „Hristos m-a trimis nu să botez, ci să proclam evanghelia…”

 

Evanghelia lui Hristos, aşa cum o predică Pavel, nu este produsul înţelepciunii omeneşti. Evanghelia lui Hristos este o „nebunie” pentru greci (are o logică neobişnuită, premize neobişnuite: vorbeşte despre păcat, despre înviere în trup – în care grecii nu credeau, despre viaţă veşnică, despre unitatea credincioşilor prin credinţa în Hristos) şi este „scandaloasă” pentru evrei pentru că le răstoarnă concepţiile şi aşteptările religioase populare, sau le împlineşte într-un mod neaşteptat, necanonic. Totuşi, ea reprezintă înţelepciunea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii, indiferent de cultură şi pretenţii. Corintenii au căzut în capcana de a dori să trăiască după înţelepciunea şi pretenţiile lumii greceşti şi a celei evreieşti, şi  uită că nu se pot lăuda decât cu Hristos însuşi (1:17-31).

 

Argumentul 2: (2:1-6:19)

Pavel are o poziţie critică faţă de imaturitatea corintenilor: „cât despre mine, fraţilor, eu…” (2:1).

El se delimitează de importanţa pe care corintenii o dau oratoriei, priceperii filosofice şi artistice. Prin contrast, el vrea să se vadă că în ce-l priveşte, el este un om obişnuit care se bazează pe Isus Hristos şi jertfa lui, şi vesteşte o înţelepciune a lui Dumnezeu, o înţelepciune care depăşeşte mintea omenească. Această delimitare clară este subliniată şi de o a doua precizare de tipul: „cât despre mine, fraţilor,…” (3 :1), care continuă prezentarea situaţiei generale (fragmente de tip explicarea situaţiei).

Pavel se referă apoi la patru greşeli distincte ale corintenilor, selectate din lista mai lungă adusă la cunoştinţa lui de cei ai Chloei şi de Ştefan, şi îi mustră pe credincioşii din Corint pentru imaturitatea lor (secţiune parenetică).

 În capitolul 3 Pavel îi mustră pe destinatari că nu sunt oameni spirituali, ci au doar o înţelepciune omenească. Corintenii aplicaseră la Biserică modelul şcolilor greceşti care se organizau în jurul filosofilor şi se aflau mereu în dispută şi contraziceri. Ei n-au înţeles că Pavel, Apolo, şi Chifa sunt doar slujitori ai lui Hristos, nu conducători de partide; pe ei Dumnezeu i-a dăruit Bisericii şi doar Hristos este centrul vieţii lor. Fiecare credincios trebuie să lucreze cu responsabilitate la creşterea Bisericii şi la unitatea ei (cap. 3:16-23 prezintă Biserica prin imaginea Templului Duhului Sfânt). Astfel, Biserica are alte standarde decât cele ale democraţiei intelectuale şi politice din cetatea greco-romană. Pasajul 3:10-14 conţine versetele faimoase despre încercarea lucrării fiecărui creştin prin judecata (testul) focului, în ziua judecăţii, care va dovedi cu ce valori şi-a construit fiecare viaţa.

În cap. 4, Pavel demonstrează că autoritatea sa apostolică se bazează pe lauda pe care o dă Domnul – nu omul, pe mărturia Domnului care i-a scos din multe încercări, pe caracterul dovedit în diverse greutăţi, pe puterea lui Dumnezeu, nu pe vorbe. Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în vorbe sau certuri, ci în puterea Duhului Sfânt (4:20).

În cap. 5-6, Pavel îi ceartă pe corinteni pentru un alt aspect în care s-au lăsat influenţaţi de cultura păgână: viaţa imorală. Dispreţul grecesc faţă de trup şi faţă de materie şi preţuirea cu precădere a sufletului şi a minţii i-a condus pe unii trăiască în adulter şi să îşi justifice această trăire. Pavel discută despre adulter şi curăţie într-un fel de structură circulară: 5:1-13, 6:12-20, la mijloc fiind o secţiune de mustrare (cf. punctul patru).

În ce priveşte adulterul, Pavel recuperează şi afirmă importanţa trupului omenesc: trupul nostru aparţine de fapt lui Hristos, este Templul Duhului Sfânt (o imagine personalizată a Templului: şi Biserica, în întregul ei a mai fost prezentată ca Templu al Duhului Sfânt), şi trebuie să fim demni de El, una cu El, nu una cu păcatul (6:13, trupul este pentru Domnul şi Domnul este pentru trup).[12] 

4. În cap. 6 (6:1-11) imaturitatea corintenilor se vede şi în neînţelegerile dintre ei. În timp ce nu pot judeca o problemă de adulter, ei se lasă purtaţi de duşmănii şi se târăsc unii pe alţii în faţa tribunalelor păgâne. Pavel îi învaţă că ei ar trebui să fie în stare să se judece între ei, cu dreptate, şi chiar, in extremis, să suporte mai degrabă să fie nedreptăţiţi decât să dea o mărturie proastă, târându-se jalnic unii pe alţii, prin sălile de judecată ale Corintului păgân. Încurajarea teologică pe care le-o dă este că ei vor judeca lumea şi chiar şi pe îngeri, cu atât mai mult neînţelegerile dintre ei.

 

 

 

 

B. 7:1-15:57. Răspuns către Ştefan, Fortunat şi Ahaic

 

Expresia „cu privire la lucrurile despre care mi-aţi scris, eu cred… etc.” din 1 Cor. 7 :1, marchează o discontinuitate importantă şi de aici începe cel de al doilea răspuns al lui Pavel către corinteni, anume către grupul lui Ştefan, Fortunat şi Ahaic. Partea de descriere a situaţiei, este cuprinsă în vs. 1 (este vorba de o scrisoare sau de un mesaj oral despre deruta etică şi teologică a corintenilor) iar Pavel prezintă răspunsul său cu privire la diversele probleme în care a fost consultat. Astfel, Biserica era nelămurită de mai multe probleme legate de viaţa de sfinţenie în căsătorie, de atitudinea creştinului faţă de robie (legătura între starea socială şi mântuire), de relaţiile care trebuie stabilite cu lumea păgână (în ce priveşte hrana jertfită idolilor, mesele obişnuite şi invitaţiile la diverse gazde, precum şi atitudinea la mesele speciale dedicate idolilor, ori la masa de Cina Domnului), de darurile spirituale (extaz, vorbire în limbi, proorocie, ordine la închinare), credinţa în înviere etc.

 

Argumentul 1: (7:1-11:34)

Aici este unul din capitolele majore din NT despre căsătorie. Mai întâi, Pavel face limpede că în viaţa creştină există loc şi pentru celibat (un exemplu era chiar Pavel, se pare că şi Barnaba), după cum este loc, bineînţeles, şi pentru căsătorie (aşteptarea cea mai normală pentru viaţa unui om). Una nu este mai sfântă decât cealaltă (existau grupuri de orientare gnostică, eretică, pentru care idealul sfinţeniei creştine era ascetismul, evitarea căsătoriei). Sfinţenia însă înseamnă maturitate, curăţie, nu ascetism. De aceea şi Pavel va discuta maturitatea creştină în trei domenii importante: 1. în căsătorie, 2. în viaţa socială, 3. în închinarea din adunare şi la masa Domnului.

   Sfinţenia în căsătorie implică înţelegerea responsabilităţii soţilor între ei şi faţă de Dumnezeu (7:1-16, 25-40). Pavel atrage atenţia că, într-o lume imorală, căsătoria este o soluţie pentru o viaţă frumoasă şi sfântă (din pricina adulterului, fiecare femeie trebuie să îşi aibă soţul ei, şi fiecare bărbat să îşi aibă soţia sa). Concepţia lui Pavel despre sfinţenia în căsătorie subliniază egalitatea celor doi soţi în responsabilităţile unuia faţă de celălalt. Căsătoria trebuie păzită de adulter şi de aceea nu se recomandă vreo întrerupere a legăturilor celor doi soţi (un singur caz e acceptat: un timp anume, definit, relativ scurt, şi dedicat pentru post sau pentru un timp de rugăciune). Cei doi soţi creştini nu trebuie să caute sau să accepte divorţul. În cazul căsătoriilor în care doar unul dintre soţi a devenit creştin, partenerul creştin (soţ sau soţie), nu trebuie să caute divorţul. Soţul creştin nu trebuie să părăsească familia în nici un caz, pentru că aşa, rămânând în familie, poate fi un exemplu şi un motiv de sfinţenie şi mântuire atât pentru partnerul său cât şi pentru copii. În continuare, Pavel este paradoxal. Pe deoparte, el afirmă că este bună căsătoria, pe de alta sugerează că mai bine ar fi ca lumea să urmeze exemplul său personal, adică să fie celibatari (7:7-8). În 7:25-40 este arătat  şi motivul: în vremuri dificile, căsătoria adaugă noi greutăţi asupra oamenilor, iar Pavel ar vrea să-i scutească pe tineri. Mai departe, fără să adopte un ton descurajant, el fixează standardele căsătoriei, arătând că prioritatea soţului creştin este soţia, iar a soţiei creştine este soţul. Sfinţenia înseamnă dedicare, nu neglijare.

    În particular, în 7:17-30, Pavel dezvoltă un argument interesant legat de greutăţile generale şi de solicitările prezentului. El afirmă în 7:26 şi 29 că acum e „strâmtorare” (viaţa prezentă este plină de lipsuri), iar vrema s-a „scurtat” (adică venirea Domnului este aproape). În consecinţă, trebuie înţeles că viaţa prezentă şi priorităţile ei vor trece, fiind înlocuite de viaţa viitoare cu noile ei priorităţi şi sisteme. De aceea, creştinul nu ar trebui să fie legat foarte tare nici de bucuriile de aici, nici de tristeţi (durerei, lacrimi), nici de averi, nici de afaceri, nici de starea de rob ori om liber, nici chiar de căsătorie, ci să trăiască în toate ca pentru Domnul ştiind că „lumea şi chipul ei vor trece”. În ce priveşte robia, situaţia este mereu relativă: omul liber este rob al lui Dumnezeu, iar cel rob este un eliberat al lui Dumnezeu. Totuşi, nu recomandă resemnarea, ci, dacă cineva poate, să întreprindă acţiunile necesare pentru a se elibera (libertatea este mai bună decât robia, cf. 7:21). Iar dacă cineva este liber, să nu îşi vândă libertatea şi să nu se facă rob oamenilor (7:23).

  Viaţa în Biserică necesită înţelepciune faţă de cei cu cuget mai slab (8:1-10:33). Aici este reluată tema „creştini tari – creştini slabi” din Epistola către romani 14. Pavel demonstrează că este importantă libertatea personală dar şi mărturia creştinului faţă de alţii (aceasta fiind legată de sensibilitatea celorlalţi faţă de subiectele discutabile). De exemplu, era acceptabil să se mănânce carnea rămasă de la jertfele idolilor, pentru că idolii nu înseamnă nimic (cap. 8), dar a participa la mesele idolatre, în temple sau case, era o greşeală pentru că se intra într-o relaţie de închinare, de comuniune cu demonii (cap. 10). Dacă la masă cineva servea mâncare cumpărată de la templele idolilor, jerfită idolilor, nu era o problemă în sine, dar dacă se atrăgea atenţia asupra acestui fapt, adică dacă cineva era sensibil faţă de acest subiect, având anumite reticenţe, atunci Pavel recomandă abţinerea de la mâncarea acestei hrane spre a nu fi motiv de poticnire pentru cineva „să nu fiţi o pricină de poticnire nici pentru Iudei, nici pentru Greci, nici pentru Biserica lui Dumnezeu” (10:32). Carnea, hrana, e neutră în sine din punct de vedere religios, dar conotaţiile ei preparării ei pot tulbura pe unii creştini slabi, care veneau dintr-un context păgân. Creştinul matur este responsabil să nu îl facă să cadă pe creştinul mai slab, căci şi pentru acesta a murit Hristos, şi în astfel de situaţii să se ferească de meniurile discutabile. Tot ce are legătură cu masa trebuie făcut spre slava lui Dumnezeu şi cu atenţie la cugetul altuia ca libertatea mea să nu îl facă pe el să se tulbure.

   Crezul lui Pavel despre drepturile şi datoriile lucrătorului creştin (cap. 9) este prezentat în cadrul secţiunii despre datoria creştinului tare faţă de cel slab, despre contextualizarea credinţei şi raportarea la obiceiuri, şi despre mărturie. El s-a făcut totul pentru toţi, ca să îi poată câştiga pe toţi la Hristos (9:20-21). El a vestit evanghelia fără plată în Corint dar apără principiul biblic ca misionarii şi pastorii, învăţătorii Bisericii, să fie sprijiniţi financiar de Biserică dacă s-au dedicat în întregime slujirii (9:8-19). În rest, Pavel îşi prezintă hotărârea şi dedicarea slujirii sale, ca în termenii hotărârii şi dedicării unui sportiv profesionist care trăieşte disciplinat, cu reguli clare, cu valori înalte, în aşa fel încât să obţină premiul alergării.

   Comportamentul în biserică şi participarea la Cina Domnului trebuie să reflecte principiile scripturii, respect, unitate frăţească (11:3 - 34). Tot în virtutea contextului cultural păgân, Biserica din Corint înţelesese masa Domnului în mod greşit. Pavel le atrage atenţia că nu este orice fel de masă, ci una cu înţeles special, spiritual.

 

Argumentul 2: (12:1-14:40)

Unitatea spirituală a bisericii se păstrează prin folosirea darurilor Duhului în armonie, slujire, şi dragoste. Cu privire la aceste daruri, Pavel le comunică fraţilor din Corint câteva principii fundamentale ale vieţii creştine:

  În Biserică, oamenii se completează unii pe alţii: ei primesc diverse daruri ale Duhului Sfânt în vederea zidirii Bisericii (cap.12). Împreună, ei formează un trup, un templu, şi trebuie să respecte unii pe alţii, deoarece, de fapt, prin darurile lor ei se completează unii pe alţii. Important este întregul, aceasta este ceea ce are în vedere Duhul lui Dumnezeu.

   În ierarhia darurilor spirituale, darul suprem este dragostea, fără de care nici o slujire nu este posibilă şi nu este suficient de bună: nici vorbirea în limbi (extazul), nici profeţia, nici caritatea, nici jertfirea de sine sau martirajul, nici învăţătura sau cunoştiinţa (cap. 13). Aceste adevăruri sunt exprimate cu precădere în capitolul 13, care este unul din cele mai frumoase poeme închinate dragostei. Corintenii înclinau să creadă că importante sunt darurile spectaculoase, extazul, vorbirea în limbi. Pavel pune pe primul loc dragostea, iar pe al doilea profeţia – mai ales sub formă de învăţătură şi predicare, oricum, profeţia înţeleasă ca mesaj clar, scriptural, pentru oameni, pentru edificarea Bisericii.

  În Biserică este de preferat slujirea matură, bazată pe dragoste şi pe comunicarea clară a evangheliei, în detrimentul lucrărilor care aduc doar o edificare personală, subiectivă, şi care sunt bazate pe extaz, sau sunt greu de înţeles (cum ar fi cazul vorbirii în limbi)s. Locul în Biserică pentre aceste slujiri din urmă este limitat în mod evident de Pavel, chiar dacă nu apare o împiedicare totală a lor (cap. 14). În privinţa aceasta, Pavel pare să restrângă foarte tare vorbirea în limbi, pe care cu greu o îngăduie în Biserică (o condiţionează de existenţa traducătorilor şi o socoteşte secundară unui mesaj clar dat prin profeţie). Vorbirii extatice în limbi i se dă un loc restrâns, acasă, pentru uz personal eventual, nu în Biserică, lăsându-se să se înţeleagă faptul că ea nu denotă maturitate sau un mesaj esenţial Bisericii. Pe ansamblu, în Biserică primează slujirea celorlalţi, a comunităţii.

 

Argumentul 3: (15:1-57)

Mărturia Bisericii în societate şi forţa ei evanghelistică depind de claritatea teologică a nădejdii creştine (de motivaţia vieţii creştine) şi de sfinţenia vieţii personale. De aceea, aceea corintenii trebuie să înţeleagă importanţa şi realitatea învierii. Pavel face aici una din cele mai elegante şi mai bine prezentate demonstraţii de logică din NT (foloseşte excelent elementele de premiză majoră, minoră şi concluzie), prin care dovedeşte realitatea învierii şi felul în care va avea loc, plecând de la învierea istorică a lui Isus, şi ajungând la învierea credincioşilor, în viitor. Realitatea învierii este o motivaţie fundamentală pentru sfinţenia personală şi o temelie importantă a credinţei. Accesul în viitorul binecuvântat al omenirii nu este posibil fără înviere. O mântuire completă include învierea şi, aşa cum i-am semănat primului Adam, în naştere şi moarte, la fel îi vom semăna şi celui de al doilea Adam – Hristos, în înviere şi viaţa glorioasă, fără păcat.

 

 15:58  Îndemnuri finale

 

 16:1-18 Încheiere

            Sfaturi despre dărnicie

            Rugăciune finală

 

Calendar de studiu biblic: 1 Corinteni - Maturitate şi libertate în credinţă

 

IANUARIE

2 1Cor.1.1-17, Slujire în diversitate, 1Cor. 1.17

 

Mărturia unităţii Bisericii şi cunoaşterea chemării personale sunt importante pentru trăirea unei vieţi de credinţă mature, în Biserică.

După salutări (1.1-3), Pavel îşi începe epistola mulţumind pentru toată lucrarea lui Dumnezeu printre corinteni şi aduce în discuţie una din trăsăturile imaturităţii lor, anume lipsa de unitate.

Cum sunt descrişi corintenii la începutul scrisorii? Despre ce îi avertizează Pavel? Credeţi că avertizările sunt valabile şi astăzi?

Pentru ce mulţumeşte Pavel în 1.4-9? În ce fel se întărea mărturia despre Hristos în Biserica din Corint?

Cum poate fi viaţa de sfinţenie încurajată de gândul revenirii lui Hristos, a doua oară, în glorie?

Îndemnuri şi mărturisiri (1.10-17)

Enumeraţi în ce domenii îi îndeamnă Pavel pe corinteni să fie uniţi şi în ce fel (10). Ce diagnostic pune Pavel Bisericii din Corint? Mai există şi astăzi astfel de primejdii? (11-12). Arătaţi cum îi îndeamnă Pavel la unitate pe corinteni (13). Pavel îşi ştie bine limitele lucrării şi chemarea (14-17). Cum se înţelege, din vorbele lui Pavel, că trebuie vestită evanghelia (17)?

 

Rugăciune: Doamne, ajută-mă să îmi cunosc chemarea şi darurile şi să slujesc cu bucurie pe oamenii din jurul meu. Dă-mi putere să fiu matur în credinţă şi slujire şi să evit disputele şi împărţirea pe partide, în timp ce caut să îţi laud numele prin tot ceea ce fac.

9 1Cor.1.18-31, Înţelepciunea divină, 1Cor. 1.22-24

 

Părtăşia frăţească şi unitatea în vestirea evangheliei este unul din cele mai bune moduri prin care o Biserică îşi poate regăsi unitatea pierdută. Pavel îi îndeamnă pe credincioşi să devină pasionaţi de vestirea evangheliei şi le arată că unul din secrete este să evite înţelepciunea şi lăudăroşia omenească şi să se bazeze pe înţelepciunea lui Dumnezeu, pe puterea lui şi pe prezenţa lui Hristos.  

Gândeşte-te ce fel de profesii sau ce fel specialişti ori savanţi te impresionează cel mai mult în lumea de azi: oameni de ştiinţă, scriitori, medici, exploratori, bancheri, politicieni, artişti, etc. Ce spun ei despre Dumnezeu?

Pavel spune un mare adevăr în 1.18 „propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării; dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu.”

Unii, ca să creadă, cer minuni, ca iudeii. Alţii doresc înţelepciune, argumente logice puternice. Crezi că Dumnezeu le poate împlini aşteptările? Biblia spune că Hristos este răspunsul său înţelept, iar noi îl predicăm pe Hristos cel răstignit (pentru căutătorii de minuni, Hristos este de neînţeles, un scandal, iar pentru căutătorii de înţelepciune filosofică, el pare un fel de om ilogic, o nebunie, 1.22-24). Ce răspunzi oamenilor când îţi aduc astfel de obiecţii?

Dumnezeu înalţă pe cei smeriţi. Ce spune Pavel despre despre cei bogaţi şi învăţaţi, sau despre cei puternici, sau despre cei de origine aristocrată din secolul 1? Este şi astăzi la fel? Indiferent de origine şi capabilităţi, toţi oamenii au acelaşi fel intrare la Dumnezeu prin Domnul Isus Hristos (1.26-31).

 

Rugăciune:  Doamne, Hristos este înţelepciunea, puterea, lauda mea, mântuirea mea. Ajută-mă să devin înţelept în trăirea credinţei şi să vestesc bine evanghelia celor care caută semne sau filosofie.

16 1Cor.2.1-16, Comunicarea bazată pe Duhul Sfânt, 1Cor.2.11

 

O bună prezentare a evangheliei nu ţine de strălucirea vorbirii, ci de realitatea credinţei în Hristos cel răstignit şi de puterea şi prezenţa Duhului Sfânt între noi şi în noi. Nu tăria omului este importantă, ci puterea lui Dumnezeu (2.5).

Aceste versete reprezintă una cele mai mari încurajări la părtăşie cu Domnul şi la evanghelizare. Afirmaţiile Scripturii sunt foarte puternice:

 

1. Înţelepciunea noastră nu este omenească, ci are originea în înţelepciunea lui Dumnezeu.
2. Domnul ne-a dat Duhul Sfânt care ne face să ne încredem în Hristos şi să preţuim Jertfa de pe cruce.
3. Duhul Sfânt ne aduce în prezenţa Domnului.
4. Duhul Sfânt ne comunică lucruri pregătite de Dumnezeu şi care sunt de neînţeles, altfel.
5. Duhul Sfânt ne comunică voia lui Dumnezeu şi lucrurile lui, ceea ce ne arată bunăvoinţa şi harul Domnului pentru noi.
6. Duhul Sfânt ne ajută să folosim un limbaj nou, o vorbire nouă, duhovnicească, potrivită pentru lucrurile duhovniceşti.
7. Prezenţa Duhului Sfânt în cei credincioşi împarte omenirea două părţi, în oameni duhovniceşti, care au Duhul şi se bazează pe el, şi în oameni fireşti, care nu au Duhul Sfânt.

 

Cum înţelegi că te ajută Duhul să citeşti şi să pricepi Scriptura? Dar pe oamenii din jur?  Cum te ajută Duhul să fii înţelept după voia Domnului? Înseamnă asta că învăţătura şi studiile la şcoală, la universitate, nu au importanţă?

 

Rugăciune: Doamne, îţi mulţumesc din toată inima că ne-ai dat Duhul Sfânt prin care ni te descoperi. Ajută-ne să îi înţelegem pe oamenii din jur şi să le vestim evanghelia prin puterea Duhului, nu prin înţelepciune omenească.

 

23 1Cor.3.1-23, Calitatea slujirii, 1Cor.3.21-23

Capitolul trei conţine o frumoasă trecere în revistă a felului în care Dumnezeu evaluează lucrarea fiecăruia: el a dat fiecăruia daruri specifice, va testa lucrarea fiecărui om şi a pregătit o invitaţie specială la unitatea Bisericii.

Prezenţa Duhului Sfânt nu te transformă automat într-un om spiritual (3.1-9). Trebuie să te maturizezi în credinţă, altfel, rămâi doar un „prunc în Hristos” şi un creştin „trupesc”, firesc (greceşte: „carnal”). Iată diagnosticul lui Pavel cu privire la maturitatea spirituală:

1. Cine este biruit de gelozie şi de duh de ceartă, este „trupesc”.
2. Cine face partide în biserică şi se laudă cu oameni este un om „trupesc”.
3. Cine nu vede că nu oamenii, ci Dumnezeu face să crească o Biserică, este un om „trupesc”.

 

Tratamentul pentru această stare este arătat în 3.9: trebuie să înţelegem că suntem împreună lucrători cu Dumnezeu, că suntem ogorul Domnului, şi că suntem chemaţi la unitate ca Templu al lui Dumnezeu.

Calitatea lucrării va fi dată pe faţă prin testare. Temelia este doar una, Isus Hristos, şi toţi zidim cu diverse materiale pe această temelie (3.10-15). Cum pot fi înţelese aceste materiale?

Al doilea test al calităţii este conştienţa unităţii. Toţi creştinii alcătuiesc templul lui Dumnezeu, locuit de Duhul lui Dumnezeu (3.16-23). Înţelepciunea omenească îndeamnă la comparaţie şi confruntare, la dezbinare, dar înţelepciunea lui Dumnezeu cheamă la unitate. Cum crezi că poţi aplica aceste evaluări în viaţa ta personală? Cu materiale construieşti? Ce fel de înţelepciune foloseşti? Cum te simţi ca parte din Templul lui Dumnezeu?

 

Rugăciune: Doamne, îţi mulţumesc pentru armonia pe care o aduci între credincioşi. Ajută-mă să devin un creştin matur, să nu rămân copil în credinţă, ajută-mă să slujesc cu drag, să construiesc cu fapte şi atitudini de calitate, şi să mă bucur de darurile tale.

30 1Cor.4.1-21, Încercările slujirii, 1Cor.4.1-2, 16-17

Calităţile slujirii se văd şi din alte teste. Unele dintre teste arată că slujitorii, credincioşii în general, pot trece prin diverse încercări sau teste:

 

Testul administratorului: fiecare creştin este un administrator al darurilor primite şi al oportunităţilor acordate de Dumnezeu. Admnistratorii trebuie să fie credincioşi în administrarea lor.

 

Testul smereniei şi al laudei: lauda o dă Dumnezeu, nu tu însuţi. Tot ce ai – şi eşti, ai primit de la Dumnezeu, deci fii smerit.

 

Testul perseverenţei în încercări: încercările din viaţa unui creştin pot fi multiple - suferinţă în misiune, suferinţă din partea oamenilor care vorbesc de rău, suferinţă în persecuţie. Creştinul cu suflet ales se roagă, doreşte binele celorlalţi, nu se răzbună, ci se concentrează mereu lucreze bine, spre gloria Domnului.

 

Testul „relaţiilor de familie”: Pavel construieşte relaţii frumoase şi îi învaţă că indiferent câţi învăţători şi lideri ar avea, el i-a condus la credinţă ca un tată pe fiul său. Pavel zice la fel şi despre Timotei şi despre Tit (1Tim.1.2, 2Tim. 2.1, Tit 1.4). Relaţiile frumoase, de evanghelizare, ca într-o familie, sunt esenţiale în Biserică.

 

Testul „modelului”: Pavel continuă să le lase un model bun şi îl trimite la Corint pe Timotei pentru a le aduce aminte de acest model.

 

Testul puterii spirituale: Pavel le atrage atenţia că Împărăţia lui Dumnezeu stă nu în vorbe, ci în puterea şi puritatea spirituală. El este gata să vină şi cu dragoste frăţească, dar şi cu mustrare („cu nuiaua”). Un creştin trebuie să fie principial, iar principialitatea lui să fie bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu.

 

Rugăciune: Doamne, ajută-mă să trec cu bine testele slujirii şi ale credincioşiei, ale relaţiilor frumoase în Biserică.

FEBRUARIE

6 1Cor.5.1-13, Libertate şi curăţie în Biserică, 1Cor.5.6

Biserica întreagă trece prin testele curăţiei. Slujitorii trebuie să vegheze asupra lor înşişi şi asupra celorlaţi. Biserica din Corint era o biserică tânără, de abia formată, şi nu înţelegea cât de serioasă este nevoia de sfinţenie. Ei credeau că libertatea în Hristos înseamnă uneori libertate să trăieşti fără reguli etice, ca în păgânism.

 

1. Primejdia adulterului este şi astăzi foarte reală. Mulţi nu se mâhnesc, aşa cum ar trebui, când cineva cade în adulter. Unii, chiar se mândresc.
2. Biserica trebuie să ia o atitudine clară, în învăţătură, certare şi punere sub disciplină.
3. Acceptarea adulterului şi a păcatului, în general, strică toată viaţa Bisericii, ca un aluat vechi.
4. Atitudinea fermă faţă de păcat nu înseamnă o invitaţie la izolare sau „călugărie”. Creştinul trăieşte în lume, dar nu este din lume.

 

Problema disciplinării acestui tânăr certat pentru adulter este discutată mai departe în 2 Corinteni 2.1-17. Acolo se vede natura disciplinării şi scopul ei. Biserica se află mereu sub atacul ispitirilor celui rău, iar una din capcanele Satanei este întristarea peste măsură şi depresia, căderea în deznădejde. În 1 Corinteni avem doar diagnosticul şi măsura luată, precum şi câteva principii ale sfinţeniei:

1. Viaţa creştină este ca un Paşte continuu al lui Hristos, sărbătorit cu azimi curate, nu cu aluatul păcatelor nepărăsite.
2. Noi ne rugăm pentru păcătoşii din afara Bisericii şi nu îi judecăm prea aspru, dar trebuie să judecăm cu seriozitate pe cei neserioşi dinăuntrul Bisericii.

 

Rugăciune: Doamne, învaţă-mă cât de importantă este o viaţă trăită în curăţie. Ajută-mă să înţeleg bine libertatea de a fi un om nou, în Hristos, şi să nu o confund cu libertatea de a păcătui.

 

13 1Cor. 6.1-20 Mărturia în societate, 1Cor.6.19-20

Dacă 1Corinteni 5 învaţă despre judecarea celor dinăuntrul Bisericii, iar nu a celor din afara Bisericii, în 1Corinteni 6 Pavel scrie despre mărturia Bisericii în lume în ce priveşte cinstea, judecăţile, viaţa intimă a trupului. Tonul lui Pavel este radical, asemănător cu cel din scrierile profeţilor şi cu epistola lui Iacov, deoarece îi ceartă pe cei din Corint.

 

1. Creştinii nu trebuie să se certe, să se nedreptăţească unii pe alţii, să se păgubească unii pe alţii. Ce fel de forme de necinste credeţi că se includ în expresia „lucrurile vieţii acesteia” din 6.4?
2. Creştinii n-ar fi trebuit să meargă să se pârască unii pe alţii la tribunalele păgâne, unde şi păgânii îi pârau, cu lucruri nedrepte. Instanţa cea mai înaltă în Biserică este Hristos. Cum credeţi că ar trebui să se raporteze astăzi creştinii la justiţie, în relaţiile lor unii cu alţii? Dar în relaţiile cu cei necredincioşi?
3. Nedreptăţirea cuiva este la fel de rea ca homosexualitatea şi adulterul, ca idolatria, ca beţia, ca lăcomia (6.9-10).
4. Adulterul continuă să fie subiect de al certării corintenilor şi sub altă formă, evitarea cu orice preţ a prostituţiei (6.12-18). Corintul era un oraş foarte depravat, iar creştinii erau atenţionaţi să nu intre în capcanele imoralităţii. Apare o teologie a fiinţei omeneşti: trupul este al lui Hristos, iar duhul este una cu Hristos, de aceea trupul nu trebuie să devină extensia (mădularul) unei prostituate. Trupul şi duhul omului sunt ale lui Dumnezeu. Păcatul adulterului te întinează în chiar trupul tău. Dar pornografia?
5. Trupul individual este şi el Templul Duhului Sfânt (în vreme ce toată Biserica este Templul Domnului), şi creştinul nu îşi mai aparţine sieşi, ci lui Dumnezeu: aici este motivaţia unei etici înalte.

 

Rugăciune: Doamne, mulţumesc pentru trupul şi duhul meu care sunt curăţite şi aduse la viaţă prin Duhul, prin jertfa lui Hristos. Ajută-mă să trăiesc sfânt, fără nedreptăţi şi necinste, fără procese răutacioase, fără pornografie şi adulter, fără prostituţie şi destrăbălare, să nu cad în capcanele imoralităţii lumii.

20 1Cor.7.1-24, Maturitate în căsătorie, 1Cor.7.8-10

Prima parte a capitolului arată că mărturia creştină într-o lume depravată se face cunoscută printr-o viaţă de familie frumoasă, cu standarde înalte, după cum şi prin atitudinea atentă faţă de robie, un neajuns mare al lumii antice.

 

1. Căsătoria trebuie să se bazeze pe o relaţie frumoasă, atentă. În căsătorie, soţul şi soţia îşi aparţin unul altuia, nu sunt singuri stăpâni pe viaţa şi trupul lor. Ce credeţi că implică aceasta în felul de vorbire, în tandreţe, în politeţe, în respect în relaţia dintre soţi? Căsătoria trebuie să fie o pază împotriva imoralităţii din afară şi o investiţie în relaţii frumoase între cele două persoane dinăuntru (7.1-5).
2. Pavel ia în considerare şi necăsătorirea, celibatul, recunoscând că şi acesta are meritele sale, mai ales pentru cei văduvi, sau care au ajuns neînsuraţi la o vârstă mai înaintată (matură). Ce credeţi despre posibilităţile de realizare în viaţă a creştinilor necăsătoriţi?
3. Pavel ia în considerare şi viaţa familiilor mixte, în care doar un partener este credincios. Divorţul trebuie evitat, dacă partenerul necreştin nu îl cere. Partenerul creştin poate fi un motiv ca Dumnezeu să binecuvinteze întreaga familie. Aici sunt motive multe de rugăciune, pentru familiile mixte şi pentru mărturie.
4. În 7.17-24 Pavel vorbeşte despre robie, care îi afecta pe mulţi în imperiul roman. Creştinul rob nu trebuie să fie depresiv, căci în esenţă el a fost eliberat de Hristos. Dacă poate însă să ajungă liber, e bine să facă ceva în acest sens. Dacă un creştin e liber, nu trebuie să se vândă ca rob, căci el îi aparţine deja lui Hristos. Preţuieşte libertatea!
5. Lumea păgână era complicată. Cu toate acestea şi păgânii puteau fi creştini, nu doar iudeii cei tăiaţi împrejur. Dar multe lucruri trebuiau îndreptate. Cum credeţi că este viaţa creştinului în lumea de azi, în Uniunea Europeană?

 

Rugăciune: Doamne, ajută-mă să fiu o mărturie bună în familia mea şi în toate relaţiile sociale. Îmi dau seama că îţi aparţin ţie şi trebuie sa am standardele tale. Binecuvintează mărturia mea, Doamne, să îţi aducă glorie ţie.

27 1Cor.7.25-39, Priorităţile Căsătoriei, 1Cor.7.29-31, 35.

Aici este vorba, în continuare, despre mărturia creştinului matur în familie, precum şi despre mărturia tânărului care se gândeşte la căsătorie. Pasajul 7.25-39 ar putea fi intitulat aşa: „despre feciori şi fecioare, despre feciorie şi despre căsătorie”.

 

Fii realist în căsătorie şi cunoaşte priorităţile creştinulul matur.

 

1. Căsătoria implică responsabilităţi şi dificultăţi care cer seriozitate, maturitate, smerenie. Atitudinea faţă de avere şi faţă de greutăţi trebuie să fie echilibrată: greutăţile lumii acesteia, cât şi bucuriile ei, vor trece. 25-31.
2. Cel căsătorit trebuie să aibă grijă de soţie (soţ), ca să îi fie plăcut (plăcută), să meargă relaţia bine, gospodăria să meargă eficient, de asemenea, şi să fie sfânt cu trupul şi cu duhul. Viaţa celui necăsătorit e un pic mai simplă (deşi nu fără greutăţile ei): el (ea) nu trebuie să ţină seama aşa de mult de relaţiile cu alţii, de greutăţile gospodăriei, şi se poate concentra mai mult asupra vieţii de credinţă. Cunoaşte-ţi priorităţile (32-34).
3. Cine este stăpân pe trupul său şi poate trăi în puritate, şi nu simte presiune socială, poate să rămână necăsătorit. Dar şi cine se căsătoreşte face bine, doar că trebuie să fie matur şi să fie pregătit să se lupte cu dificultăţile vieţii.
4. Atenţie: căsătoria îi leagă pe cei doi în tot timpul vieţii, iar în cazul în care cuiva îi moare soţul (soţia) se poate căsători doar cu o persoană credincioasă („în Domnul”)! Căsătoria cu o persoană necredincioasă este o formă de neascultare faţă de Domnul şi, de asemenea, o sursă în plus de neînţelegeri şi probleme în familie.

 

Rugăciune: Doamne, ajută-mă să înţeleg bine priorităţile vieţii de căsătorie. Vrea să plac soţiei (soţului) şi să îl ajut în viaţă, să fiu un motiv de binecuvântare şi fericire pentru ea (el), şi de mulţumire faţă de Dumnezeu. Dă-mi înţelepciune şi putere în dificultăţile vieţii, sfinţenie în intimitate, credincioşie în cămin.

MARTIE

6 1Cor.8.1-13, Evitarea idolatriei, 1Cor.8.13

Una din încercările cele mai subtile, în viaţa într-un oraş păgân, este evitarea idolatriei. Unul din domeniile cele mai sensibile pentru creştinii din lumea antică era masa, anume dacă să mănânce din lucrurile jertfite idolilor şi apoi vândute la piaţă (în primul rând care; uneori şi băutură, sau alte produse). Unii se temeau să nu intre astfel sub influenţa puterilor idolilor. Adevărurile din 1 Corinteni sun extraordinare:

 

1. Fii smerit şi gata să înveţi despre închinarea altora şi despre închinarea adevărată, aşa începe lupta împotriva idolatriei. Dacă îl iubeşti pe Dumnezeu, el ştie şi te ajută, iar dacă te mândreşti că tu cunoşti totul, greşeşti (1-3).
2. Fii clar că idolii nu înseamnă nimic, căci doar Dumnezeu este Dumnezeu adevărat (să nu crezi că prin idolatria altora mâncarea ta este afectată, piaţa e întinată, viaţa spirituală afectată etc.; fereşte-te de practicile oculte, dar nu exagera puterea închinării idolatre, 4-8).
3. Lumea creştină se împarte în creştini mai tari şi creştini mai slabi: unii se tem mai mult şi doresc mai multe reguli, ceilalţi înţeleg mai bine puterea şi libertate pe care o au în Hristos. Cei tari nu trebuie să rănească cugetul celor mai slabi, neţinând seamă de temerile lor, iar cei slabi nu trebuie să îi judece pe cei mai tari. Libertatea în Hristos nu te scuteşte de arătarea practică a dragostei şi înţelegerii celor care se tem mai mult, sau vor mai multe reguli ca să fie siguri că se feresc de rău (9-13).
4. Libertatea fără restricţii nu te face plăcut lui Dumnezeu, ci mai degrabă grija faţă de fraţii mai slabi în credinţă şi obiceiuri. Să nu păcătuim împotriva lui Hristos. În acelaşi timp, să nu ne temem peste măsură de influenţele idolatriei altora, şi să nu devenim nişte formalişti plini de reguli nenecesare.

 

Rugăciune: Doamne, ajută-mă să fiu o mărturie bună. Vreau să trăiesc în libertatea lui Hristos şi în puterea Duhului Sfânt, şi să am dragoste faţă de toţi fraţii mei. Ajută-mă să mă feresc de practicile păgâne, dar să ştiu că tu singur eşti Dumnezeu adevărat!

13 1Cor.9.1-27, Disciplina personală, 1Cor.9.24-25

Avem nevoie de disciplină personală în viaţa creştină: disciplină în relaţii, disciplină faţă de tendinţele trupului, disciplină spirituală în închinare (rânduială), disciplină în lucrare, dedicare. Pavel şi cei din echipa lui misionară (între care Barnaba) sunt exemple de disciplină pentru toţi creştinii, chiar dacă nu suntem toţi implicaţi în acelaşi fel de lucrare.

1. Slujitorul creştin acceptă să dea socoteală, să explice lucrarea şi chemarea sa. Pavel le explică faptul că este apostol, că l-a văzut pe Domnul înviat, că este liber în Hristos, şi că ei sunt dovada slujirii sale apostolice (1.1-2).
2. Pavel este limpede în explicarea dreptului la răsplătire a unui slujitor: un slujitor poate merge în slujire, fiind căsătorit sau nu; cheltuielile unui slujitor în exerciţiul slujirii trebuie acoperite de Biserică, conform Scripturii (este o implicare în slujire a Bisericii şi o răsplătire pentru osteneala şi dedicarea slujitorilor); Pavel nu s-a folosit de aceste drepturi în Corint, benevol, şi nu a primit de la ei nici o plată, doar sprijin financiar de la alte Biserici, şi s-a întreţinut singur (1.3-15), ca să nu le fie povară.
3. Pavel arată că pentru el vestirea evangheliei este o chemare şi o datorie faţă de Dumnezeu, nu o laudă (chiar dacă Domnul îl va răsplăti), o lucrare pe care trebuie să o admnistreze bine (16-18).
4. Dedicarea lui Pavel se vede din identificarea sa cu toţi, ca să îi poată câştiga pe toţi: iudei, păgâni, oameni slabi, oameni tari (19-22).
5. Pavel compară slujirea creştină cu o competiţie de atletism, care sportivul vrea să câştige premiul. Creştinul şi sportivul trebuie să aibă un program, un regim alimentar, un regim fizic, exerciţii, o listă de priorităţi, o cunoaştere clară a ţintei. Dacă nu, o viaţă în care trupul sau firea domină poate conduce la descalificare.   

 

Rugăciune: Doamne, mulţumesc pentru daruri şi pentru chemarea la lucrare. Ajută-mă să îmi disciplinez viaţa, să îi sprijin pe slujitorii tăi, şi eu însumi să fiu ca un sportiv disciplinat care aleargă aşa încât să câştige premiul.

20 1Cor.10.1-33, Victoria în ispite 1Cor.10.13

Biserica trece printr-o călătorie prin istorie care se aseamănă cu Exodul şi drumul prin pustie al lui Israel, din Egipt spre Canaan. Între timp, poţi fi ispitit de lumea din jur, de diavolul şi de propria fire. Datoria oricui este să fie victorios în ispite şi să aibă o influenţă ziditoare în jur, nu una distructivă.

 

1. Călătoria Bisericii prin istorie se aseamănă cu călătoria lui Israel spre Canaan (10.1-5).  Cum îţi este de folos această comparaţie, în viaţa de credinţă de astăzi?
2. Primejdia pentru creştini este ca în timpul călătoriei, ca şi în Israel, unii să cadă: unii să fie închinători la idoli, unii să cadă în ispita adulterului şi destrăbălării, unii să devină nemulţumiţi şi cârtitori, unii să poftească după carne şi mâncăruri lumeşti, după avantejele lumii (10.6-11). În ce fel sunt aceste ispite active şi astăzi?
3. Asigurarea victoriei în ispite, începe cu o invitaţie la smerenie: nu te mândri că nu poţi să cazi. Apoi, înţelege că Domnul nu lasă încercări mai mari decât poţi suporta (10.12-13).
4. Corintenii nu înţelegeau nici libertatea faţă de hrana jertfită idolilor, nici caracterul special al cinei Domnului. Idolul nu înseamnă nimic, dar creştinul nu trebuie să îl ofenseze nici pe păgân, nici pe fratele său creştin. Şi băutul şi mâncatul trebuie să fie spre slava lui Dumnezeu şi, dacă conştiinţa noastră e liberă (25-26), trebuie totuşi să ţinem seama de şi de conştiinţa altora (27-28). Toţi trebuie să fie câştigaţi pentru Hristos (24, 32-33). Atenţie: mâncarea de la piaţă era acceptabilă pentru creştini, dar nu şi participarea la închinarea din templul păgân (21: să nu beţi şi paharul Domnului şi paharul demonilor).

 

Rugăciune: Doamne, mulţumesc că eşti cu noi în ispite. Ajută-ne să învăţăm din Exod cum să călătorim spre cer, ajută-ne să avem o mărturie bună pentru ceilalţi şi să ieşim biruitori în ispite.

27 1Cor.12.1-31, Unitatea slujirilor în Biserică 1Cor.12.27

Una din erorile tinerei Biserici din Corint era înţelegerea greşită a darurilor spirituale şi a slujirilor din Biserică. Pavel foloseşte în capitolul 12 o metaforă foarte sugestivă: Biserica este ca un trup, iar oamenii sunt ca mădularele acestui trup, toţi au valoare şi se respectă, toţi depind de Dumnezeu, toţi se ajută unii pe alţii.

 

1. Darurile duhovniceşti sunt ale Duhului Sfânt, ale Sfintei Treimi (1-6). Ele dau glorie lui Isus şi mărturisesc pe Tatăl, Fiul, şi Duhul Sfânt. Duhul dă daruri, Isus conduce folosirea lor în slujire, Tatăl porneşte, energizează şi autorizează orice lucrare. Sfânta Treime este vie şi activă, nu este pasivă şi mută ca idolii păgâni. Înţelegi că eşti în comuniune cu un Dumnezeu viu?
2. Metafora trupului (6-26). Darurile sunt de slujire şi spre folosul celorlalţi din Biserică, nu spre laudă personală. Darurile zidesc unitatea Bisericii (9). Darurile ne învaţă respectul reciproc şi comuniunea, în suferinţă şi bucurie. Cum slujeşti tu pe ceilalţi prin darul tău?
3. Lista cu daruri din 9-10 nu este completă, ci este dată ca exemplu („de exemplu”: vorbirea despre înţelepciune; despre cunoştinţă, credinţa, darul vindecărilor, facerea de minuni, profeţia, distingerea duhurilor, felurite limbi, traducerea limbilor etc). Duhul dă darurile când vrea, cui vrea, pe perioada în care vrea El. El este sursa. Ce implicaţii au aceste adevăruri?
4. A doua listă este a slujirilor date („puse”, „rânduite” de Dumnezeu (28-31): apostoli, locul întâi (1); al doilea – profeţi (2), al treilea – învăţători (3); apoi puteri (4); apoi vindecări (5), ajutorări (6), administrări – guvernări (7), diverse limbi (8). Ei erau entuziasmaţi de vorbirea în limbi, dar Pavel lasă acest dar pe ultimul loc. Ordinea slujirilor arată valoarea sau complementaritatea? Sunt toate aceste slujiri prezente şi azi în Biserică? Care este darul cel mai mare sau slujirea cea mai mare (31)?  

 

Rugăciune: Doamne, ajută-mă să slujesc cu darul primit de la tine, spre unitatea şi maturizarea Bisericii.

 

 

APRILIE

3 1Cor. 13.1-13, Iubirea matură, 1Cor.13.13

Iubirea este darul maturităţii, slujirea şi motivaţia cea mai bună pentru activitatea oricărui creştin în Biserică (12.31). Pavel scrie un imn al iubirii ca să înţelegem cum trebuie văzută slujirea matură şi unitatea Bisericii şi cum trebuie puse la punct lauda personală şi mândria.

 

1. 1-3, trei versete cu patru constraste de tip „chiar dacă”. Vorbirea în limbi, profeţia şi cunoaşterea, credinţa şi dărnicia, şi jertfirea de sine, nu înseamnă nimic fără dragoste. Afirmaţiile acestea sunt extrem de curajoase. Eşti tentat să slujeşti în Biserică fără dragoste? Câţi au căzut în această capcană?
2. 4-7, descrierea dragostei. Merită să ne verificăm viaţa cu lista calităţilor şi lucrărilor dragostei, ca să vedem în ce măsură practicăm o viaţă plină de iubire şi preţuire la adresa celor din jur, a familiei, a fraţilor şi surorilor în credinţă, a tuturor oamenilor.
3. 8-12, perspectivele temporale sau istorice asupra dragostei şi comparaţia iubirii cu profeţia, vorbirea în limbi şi cunoştinţa (trei daruri foarte preţuite de corinteni). În toate privinţele slujim doar cu o maturitate parţială, va veni în final şi maturitatea deplină (cunoaşterea deplină). Atunci singura care va mai rămâne, va fi dragostea. În dragoste poţi mereu să creşti, să te maturizezi. Ea este legătura sau relaţia maturităţii. Vrei să rămâi copil sau adolescent în iubirea frăţească, sau vrei să devii o persoană matură?
4. 13. În final, rămân doar trei daruri în care vei putea creşte mereu, dragostea, credinţa şi nădejdea. Ele ne trag înainte într-o viaţă de ascultare de Dumnezeu şi de glorificare a Numelui său. Cum te poţi asigura că viaţa ta are şi urmăreşte aceste trei calităţi?

 

Rugăciune: Doamne, îţi mulţumesc pentru înţelepciunea Scripturii şi pentru darurile primite ca să slujesc. Îţi mulţumesc că pot înţelege importanţa dragostei, fără de care nimic nu are valoare, ajută-mă să am dragoste, credinţă şi nădejde, în tot ce fac.

10 1Cor.14.1-40,  Rânduială în închinare, 1Cor.14.19, 26.

Închinarea în Biserică trebuie să se desfăşoare în dragoste şi în bună rânduială, acesta este unul din marile secrete ale vestirii evangheliei (23-25).

Scopul major al oricărei slujiri în Biserică, în timpul adunării, este „zidirea sufletească a Bisericii”. Subliniază de câte ori întâlneşti în acest capitol referinţe la zidirea sufletească (greceşte: zidirea, consolidarea Bisericii). Zidire înseamnă dezvoltare, construire, maturizare, consolidare. Ce îţi spune frecvenţa expresiei?

1. Dintre toate darurile şi slujirile, Pavel preţuieşte cel mai mult profeţia, pentru că zideşte Biserica (1-5). Profeţia zideşte, sfătuieşte, încurajează (mângăie, 14.3).
2. Pavel pledează insistent în favoarea unei închinări în Biserică prin care creştinii să vorbească cu înţeles şi să fie bine sfătuiţi, să crească în maturitate (să fie zidiţi, 5-19). El foloseşte celebra comparaţie cu instrumentele care dau un sunet inteligibil – la fel trebuie să fie şi închinarea, şi cu duhul şi cu mintea.
3. O închinare inteligibilă zideşte şi conduce la maturitate (20-25). Ea este este extraordinar de folositoare în vestirea evangheliei şi în pocăinţa celor ce vin la Biserică. Ea conduce la experimentarea cu adevărat a prezenţei lui Dumnezeu în Biserică. Este închinarea noastră şi inteligibilă şi sinceră? Comunică ea prezenţa lui Dumnezeu?
4. În 26-33 se subliniază nevoia de zidire şi de rânduială (vezi şi 14.40), de armonie (pace) în adunare. Duhurile profeţilor sunt supuse profeţilor, adică există supunere reciprocă, armonie.
5. 34-40 se referă în mod specific la femeile din Corint, pentru că în templele păgâne din Corint femeile dădeau învăţături păgâne, ruşinoase (35). În Biserică nu trebuie să fie aşa. Principiul este adevărat şi astăzi: învăţătura şi închinarea în Biserică trebuie să dea slavă Domnului, în armonie şi echilibru, în ordine şi bună cuviinţă (40).  

 

 Rugăciune: Doamne, ajută-ne să avem o închinare plăcută, ziditoare, armonioasă, cu ordine şi bună cuviinţă, spre gloria ta.

17 1Cor.11.1-34,  Maturitate la Cina Domnului, 1Cor.11.27-30

Capitolul 11 are două părţi: în prima, 11.1-19, este vorba despre închinarea în rânduială şi bunăcuviinţă în Biserică, în special despre rugăciune şi prorocia în Biserică şi despre sfinţenia relaţiei soţ-soţie, iar în a doua, 11.20-34, este vorba despre rânduială şi respect la cina Domnului.

 

1.   11.1-19. Femeile (soţiile) care se roagă şi profeţesc în Biserică trebuie să poarte un semn al legăturii de ascultare şi dedicare faţă de soţul lor, faţă de familie (prin comparaţie cu capitolul 14, aici aflăm ca femeile pot să se roage şi să profeţească), dar într-un mod care să arate bună cuviinţă, nu ca în templele păgâne din Corint. În antichitate semnul supunerii soţiei era acoperirea capului. Părul despletit arată senzualitate şi disponibilitate, nu dedicare faţă de soţ şi familie, şi de aceea trebuie să existe un semn de respect pentru familie şi capul familiei. La fel, părul lung la un bărbat comunică şi el o „ruşine”, un fel de feminizare (acestea sunt concepte culturale, dar esenţa rămâne valabilă). Teologia este clară: capul soţiei este soţul, capul soţului este Hristos, capul lui Hristos este Dumnezeu, Tatăl – iar capul trebuie respectat. Îngerii poartă şi ei un semn de ascultare ca să arate că sunt supuşi lui Dumnezeu. În esenţă şi bărbatul şi femeia sunt una, dar ordinea creaţiei şi nevoia de respectare a „capului” sunt învăţături importante pentru familie şi Biserică.
2. Învăţătura despre cina Domnului este cunoscută. Cina trebuie luată în comuniune frăţească şi curăţie, nu ca pe o gustare oarecare, ci deosebind jertfa Domnului şi fiind luată în amintirea crucii şi anticiparea celei de a doua veniri. O Biserică sănătoasă celebrează cina Domnului cu bucurie şi respect, cu curăţie şi binecuvântare, cu grijă unii faţă de alţii.

 

Rugăciune: Doamne, mulţumesc pentru principiile închinării în adunare pe care ni le-ai dat. Ajută-mă să arăt respect şi bună cuviinţă, respect pentru capul care este Hristos şi Dumnezeu tatăl, curăţie şi iubire frăţească. Binecuvintează-ne cu familii care înţeleg unitatea dintre soţ şi soţie, precum şi rânduiala lăsată de tine.

24 1Cor.15.1-58 Credinţa în înviere, 1Cor.15.3-8.Cor.9.1-27, Disciplina personală, 1Cor.9.24-25

Unul din cele mai frumoase capitole despre adevărul şi importanţa învierii în motivarea pentru o viaţă sfântă, despre semnificaţia învierii pentru destinul omului.

 

1. Crezul învierii, 1-11. Evanghelia învierii aşa cum o predica Pavel. Învăţătura biblică trebuie ţinută şi transmisă aşa cum au dat-o apostolii, altfel credinţa este zadarnică.

 

2. Logica învierii, 12-20. Pavel demonstrează logic că învierea este o realitate pentru că Hristos a înviat şi a arătat că este posibilă. Cine crede în înviere este motivat să trăiască sfânt şi să persevereze în credinţă, chiar şi prin greutăţi, căci va învia şi va fi răsplătit de Dumnezeu pentru credincioşie (vezi şi 29-33).

 

3. Teologia învierii şi celei de a doua veniri, 21-34. Aduce aminte de Filipeni 2, de Coloseni 1 şi de Romani 5. Hristos învinge moartea, cucereşte totul în Univers şi, în final, cedează împărăţia în mâna lui Dumnezeu.

 

4. Metodologia învierii, 35-54. O explicaţie extrem de frumoasă despre faptul că învierea aduce o realitate nouă, glorioasă, pentru fiinţa omenească, în continuitate, dar şi în contrast cu viaţa de acum. Aşa cum ne asemănăm cu Adam, aşa ne vom asemăna şi cu Hristos cel înviat în glorie şi puternic prin Duhul Sfânt.

 

5. Doxologia învierii, 55-58. Pavel mulţumeşte lui Dumnezeu că avem biruinţă în viaţă, prin Hristos, şi că osteneala slujirii lui Dumnezeu nu va rămânea nerăsplătită.

 

Rugăciune: Doamne, cât de minunată este evanghelia învierii. Ne-ai dat o asigurare puternică, o nădejde vie, o motivaţie tare ca să trăim sfânt, ne-ai reînnoit bucuria că ne vom asemăna cu Hristos cel înviat. Slavă ţie!

MAI

1 1Cor.16.1-24, Dărnicia şi misiunile Bisericii, 1 Cor. 16.13-14

Scrisoarea 1Corinteni se încheie cu câteva sfaturi şi îndemnuri misionare, la fel ca în multe alte epistole ale lui Pavel.

 

1. 1-9, vizita în Macedonia şi Corint, şi dărnicia. Misiunea din Efes, unde era Pavel, se pare că mergea bine, deşi erau mulţi adversari. Misionarii îşi măsoară altfel succesul, chiar dacă sunt greutăţi (8-9). Pavel planifică o călătorie cu ajutoare pentru cei din Ierusalim şi vrea să treacă şi prin Corint. Sfaturile pentru organizarea dărniciei sunt foarte clare: fiecare creştin trebuie să pună ceva deoparte în prima zi a săptămânii (duminica), treptat, aşa încât la data venirii lui Pavel, ajutoarele să fie gata strânse, nu să se facă atunci un efort uriaş. Sfatul acesta este relevant şi astăzi. Cum îţi organizezi tu dărnicia în mod progresiv?

 

2. 10-18, sfaturi despre Timotei, Apolo, Fortunat şi Ahaic.

Pavel rămâne credincios ideii de unitate şi preţuire a tuturor slujitorilor din Biserică. El le scrie corintenilor sfaturi precise în legătură cu preţuirea şi ajutarea lui Timotei, Apolo, Fortunat şi Ahaic, oameni prinşi în lucrul Domnului. Versetele 13-14 sunt un adevărat motto pentru întreaga viaţă.

 

3. 19-24, salutări finale.

Este plăcut să vedem între salutările din Asia, din Efes, şi pe cele de la Acuila şi Priscila, o familie sfântă care sprijinea misiunea şi formarea (plantarea) de noi biserici, şi în Efes şi în Roma. Pavel îi asigură pe toţi de urările sale cele mai bune, chiar dacă în scrisoare au fost şi mustrări. Motivaţia misiunii trebuie să rămână dragostea de Hristos şi aşteptarea venirii lui (22, 24).

 

Rugăciune: Doamne, îţi mulţumesc că fac parte dintr-o Biserică vie, cu calităţi şi cu probleme. Te rog, binecuvintează relaţiile frăţeşti, viziunea Bisericii, dărnicia ei, implicarea în misiune şi ajută-ne să fim motivaţi de dragoste şi să aşteptăm venirea ta!