Biserica emergentă

 Mişcări febrile şi surprinzătoare de-a lungul şi peste frontierele denominaţionale surprind şi entuziasmează pe observatorii lumii creştine contemporane. Ei recunosc faptul că o asemenea mişcare poate fi văzută doar la intervale de câteva secole. Bisericile creştine, până acum divizate şi închise în propriile îngrădiri doctrinale, sunt fermentate de un avânt nou şi benefic spre unitatea credinţei dată sfinţilor. Lucrul nou care răsare din această trepidaţie spirituală este observat în tot spectrul religios, de la romano-catolicism la adventism. El este numit “The Emerging Church” (biserica emergentă), şi este copilul favorit al mogulilor globalizării spirituale, ecumenismul.

Entuziasmaţi de perspectiva glorioasă pe care o deschide noua tendinţă spirituală, ei văd în biserica emergentă răspunsul la chemarea lui Hristos de a fi un singur trup. Ei spun că “biserica emergentă a secolului 21 este un organism viu şi în dezvoltare, care se ridică spre a deveni locuinţa lui Dumnezeu în Isus Hristos. Evrei, neamuri, negri, albi, evanghelici şi penticostali sunt uniţi într-un singur organism numit un templu sfânt, un om nou şi un trup în Isus Hristos.” [1]  Ei spun că trebuie să renunţăm la conflictele teologice care ne consumă energia, spre a vedea scopul strategic al bisericii lui Hristos. “Priviţi pe Isus în mijlocul unei mulţimi de oameni, care merg acolo unde îi conduce El. Priviţi cum El ne prezintă oamenilor din comunitate, pe care El îi numeşte prieteni, priviţi cum biserica fără ziduri se adună în jurul Lui. Iată cum, bogaţi şi săraci în relaţii corecte, alături de biserica locală şi globală, devin parteneri într-o mişcare alternativă de globalizare.” [2]

Se poate constata astăzi o nemaivăzută coeziune în gândirea şi filozofia teologilor contemporani. Indiferent cărei denominaţiuni creştine aparţin, limbajul lor este comun, aspiraţiile la fel, iar deosebirile doctrinale sunt văzute mai mult ca o piedică în calea păcii şi unităţii. [3] Un avânt spiritual nou este constatat în toate instituţiile academiei creştine. Ceea ce se petrece acum în biserici produce un asemenea impact, încât este numit de unii ca fiind “a doua reformaţiune.” Iar ceea ce uimeşte şi fascinează în acest fenomen este mai ales o “incredibilă convergenţă” în serviciul de închinare. Ce se întâmplă?

În cadrul marilor comunităţi, sau separat de ele, se desprind grupuri mici care formează o nouă biserică, adaptată nevoilor culturale ale societăţii locale. Sistemul este numit “plantare de biserici” (church planting) şi se realizează mai ales cu ajutorul tinerilor. Conceptul “church planting” este o invenţie relativ recentă, cu un caracter inter-denominaţional, promovat la rangul de misiune creştină de către marile universităţi şi aplicat consecvent de toate denominaţiunile, local sau global, după cum este organizată denominaţiunea respectivă. [4] Aceste noi comunităţi nu mai păstrează specificul serviciului divin al bisericilor din care provin. Închinarea este o întâlnire socio-culturală. Se ascultă muzică bună, contemporană, se bea cafea şi se discută chestiuni de interes comun, evident, totul în numele dragostei de oameni predicată de Hristos. Pentru participanţi nu este importantă religia cuiva, deoarece înţelegerea Scripturii nu este considerată imperativă. Orientarea acestor noi comunităţi este deschis şi declarat ecumenică, în spiritul evangheliei păcii. Membrii lor se consideră fraţi în Hristos, oricare ar fi originea lor filozofică sau religioasă, atei sau evanghelici, catolici sau fii ai Coranului, darvinişti sau creaţionişti, hetero sau homosexuali. Elanul care îi uneşte este aducerea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, pentru ca mileniul 21 să fie religios, iar gloatele planetare să se bucure de pacea lui Hristos. [5]

Aceste biserici culturale nu mai păstrează în titulatura lor nimic legat de denominaţiunea din care provin. Ele au nume neutre şi moderne, precum “Christian Fellowship,” “Crossroads Ministries,” “The Community of Faith Church,” “Temple of the Ressurection,” “Cornerstone Christian Church,” “The Vine,” etc. Pentru neştiutori, explicaţia este că astfel se uşurează accesul celor care au anumite rezerve faţă de religia organizată. Ei spun că oamenii sunt sătui de formalismul bisericii contemporane, dar vin cu plăcere într-un mediu lipsit de constrângeri şi standarde. În realitate, adevărata motivaţie este o dorinţă neexprimată de a fi o parte în comunitatea de credinţă (community of faith) a bisericii emergente. Despre acest concept vom vorbi mai târziu.

 Babilonul cel Mare 

Scriptura vorbeşte mult despre Babilon şi despre împăratul lui, iar comentariile de-a lungul secolelor au fost destul de variate şi la fel de confuze ca subiectul pe care l-au tratat. Mişcarea Adventă a avut o concepţie unitară şi aproape completă asupra acestui subiect, deşi în ultima vreme există destulă incertitudine şi ezitare. Subiectul este evitat cu grijă în media adventistă, iar din predicare a dispărut aproape cu desăvârşire. Ce este Babilonul cel mare, despre care se vorbeşte în Apocalipsa lui Ioan? Pe cine reprezintă el?

În zilele noastre, librăriile şi internetul abundă de materiale despre conspiraţii. Atentate celebre, invazii extraterestre, colaborări cu alienii, înţelepţii Sionului, tehnologii secrete, populaţii reptiliene ce supracontrolează guvernele, farfurii zburătoare, iluminaţi, guverne care controlează mass-media, iezuiţi şi masoni, serviciile secrete la comanda generalului Klovenbach, CFR, Comisia Trilaterală şi Bilderberg, toate acestea concurând spre un singur scop: noua ordine mondială. Sub această ploaie ameţitoare de relatări, informaţii şi exagerări, acoperită de sute de scenarii ale trădării planetare, neobservată şi nerecunoscută, se ascunde adevărata, subtila, incredibila şi fenomenala conspiraţie a tuturor timpurilor: Babilonul cel Mare.

De la Geneza la Apocalips, Biblia vorbeşte fără rezerve despre această conspiraţie abjectă, despre această înşelătorie fără precedent în care locuitorii acestei planete au fost prinşi. Din primele zile ale creaţiunii şi până la a treia venire a lui Hristos, la sfârşitul mileniului, evenimentele desfăşurate pe această planetă au fost marcate decisiv de această conspiraţie universală. Neamul omenesc nu este singur pe această planetă. Cei cu care împărţim Terra nici măcar nu sunt musafiri. Ei pretind că sunt şi se poartă ca şi cum ar fi stăpânii lumii. Prin amăgire şi disimulare au construit structuri prin care controlează masele neştiutoare, iar din partea unei elite destul de limitate numeric primesc recunoaştere şi adorare. Ei sunt la originea sistemului politic, ideologic şi educaţional al acestei lumi. Scopul final? Adorarea universală din partea oamenilor, pentru alungarea definitivă şi totală a prezenţei lui Dumnezeu de pe pământ.

Aceste fiinţe superioare şi-au propus să aducă o nouă ordine în guvernarea universului, dar scopul şi metodele lor au fost refuzate de locuitorii cerului. Cu o singură excepţie: Noua planetă Pământ, prin guvernatorii ei la fel de tineri, Adam şi Eva. În alianţă cu neamul omenesc, ei şi-au propus să demonstreze că se poate trăi şi fără Dumnezeu. Sub această conspiraţie, puterea intelectuală a neamului omenesc a ajuns să fie canalizată spre acest scop final. Toate realizările ştiinţifice, toate descoperirile, conceptele şi ideologiile, toate resursele materiale şi intelectuale au fost şi sunt folosite într-un singur scop: supravieţuirea fără Dumnezeu.

Supercivilizaţia care ne stăpâneşte din umbră şi ne tratează cu o cruzime de neimaginat, este identificată de Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind îngerii răzvrătiţi, în frunte cu generalul lor, Lucifer. Deşi există într-o altă dimensiune decât noi, ei au nevoie disperată de această planetă şi de locuitorii ei. Supravieţuirea lor depinde de menţinerea în viaţă şi în captivitate a omenirii, într-o prelungire disperată şi nebună a timpului acordat lor spre a demonstra natura ordinii noi pe care voiau să o impună universului.

Hristos îl numeşte pe Lucifer stăpânitorul acestei lumi. Scriptura foloseşte şi alte nume pentru el: Şarpele cel vechi, Satana, Balaurul, împăratul Tirului, împăratul Babilonului. Pavel, referindu-se la cei care vor să rămână de partea guvernării lui Dumnezeu, spune: “Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Efeseni 6.12). Aceasta este probabil cea mai clară reprezentare a forţelor care sunt la lucru acum în spatele evenimentelor pe care le trăim. În întuneric şi mister, stăpânitorii acestui veac, duhurile răutăţii din cealaltă dimensiune, căpeteniile reale ale acestei lumi, pregătesc omenirea pentru o nouă ordine mondială, politică şi religioasă, spre realizarea mileniului de aur al omenirii, Babilon redivivus, un mileniu care, ni se spune, dacă nu va fi religios nu va fi deloc.

Împărăţia mondială care se pregăteşte acum de către “stăpânitorii acestui veac” este urmaşa de drept a Babilonului antic, ridicat şi pregătit tot de ei, în esenţă cu acelaşi scop: supremaţia asupra sufletelor oamenilor. Mijloacele folosite? Magia, vrăjitoria, necromanţia, idolatria, astrologia, manifestările satanice, toate acestea sub denumirea de ştiinţă, filozofie, religie, artă şi cultură. Exact aceleaşi mijloace, dar mult mai rafinate, se folosesc în timpul nostru spre a pregăti omenirea pentru un ultim şi decisiv efort de anihilare a lui Dumnezeu. Generaţia prezentă nu a fost lăsată în beznă cu privire la aceste activităţi secrete:

„Satana este foarte grăbit să-şi pună în aplicare planurile pentru ultimul mare conflict, unde fiecare va trebui să se decidă. După ce evanghelia a fost proclamată în lume timp de aproape două mii de ani, Satana mai prezintă încă omenirii scenele pe care le-a prezentat lui Hristos. El face să treacă prin faţa lor, într-un mod foarte minunat, împărăţiile acestei lumi în toată slava lor. El oferă aceste lucruri tuturor celor care vor accepta să i se închine. El caută astfel să-i aducă pe toţi sub stăpânirea lui. Satana se luptă cu disperare să se prezinte ca fiind Dumnezeu, şi să distrugă pe toţi cei care se opun puterii lui. Astăzi, omenirea se prosternă în faţa lui. Puterea lui este primită ca fiind puterea lui Dumnezeu. Se împlineşte profeţia din Apocalips că „tot pământul se mira după fiară” (EGWhite - AU 1 ianuarie 1901).

Pentru urmaşii lui Hristos nu există avertizare mai sobră decât aceasta: “Astăzi, omenirea se prosternă în faţa lui. Puterea lui este primită ca fiind puterea lui Dumnezeu.” Omenirea, cu tot ce reprezintă ea – cultura, religia, filozofia şi spiritualitatea – se pleacă în faţa cuiva care nu este Dumnezeu. Aceasta este conspiraţia tuturor conspiraţiilor, iar cartea lui Ioan pe care noi o numim Apocalipsa descrie pe larg această monumentală înşelătorie (pentru cei ce au urechi să asculte ce spune bisericilor Duhul).

De la Nimrod încoace, toate împărăţiile ridicate pe pământ au urmărit un singur ţel: controlul. Ultima manifestare a Babilonului cel Mare va urmări acelaşi lucru, prin ridicarea unui sistem administrativ capabil să realizeze acest lucru. Iar ceea ce va duce la un asemenea sistem administrativ centralizat va fi o religie comună, în ciuda diversităţii culturale globale. Această tendinţă spre o comunitate de credinţă nu mai este demult o simplă aspiraţie. Fiicele Babilonului sunt într-un stadiu avansat pe drumul globalizării spirituale, ecumenismul. Ele propun omenirii, ca unică soluţie pentru un secol 21 luminos, unificarea prin compromis a tuturor confesiunilor de credinţă. Propunerea funcţionează excelent, iar organismul însărcinat cu realizarea acestei unificări se numeşte Consiliul Mondial al Bisericilor (WCC – World Council of Churches). Aici, reprezentanţi ai tuturor bisericilor negociază ce este creştinism de bază şi ce poate păstra fiecare din specificul denominaţional. S-ar putea să ne surprindă, dar produsul final al acestor acţiuni se va dovedi motorul principal al globalizării administrative, prin intermediul căreia “toţi cei care se opun puterii lui” vor fi distruşi. [6]

Comunitatea de credinţă

 Expresia “comunitatea de credinţă” a început să fie din ce în ce mai prezentă în limbajul şi literatura adventistă. [7] Deoarece conceptul nu este explicat, cititorii cred că el se referă la mediul adventist, al comunităţii noastre internaţionale. De aceea nici nu există reacţii faţă de articolele care sunt favorabile acestei tendinţe. Însă pentru mediul academic, această expresie are cu totul altă semnificaţie. Ea înseamnă credinţa comună a lumii creştine, separată de crezuri sectare sau distinctive denominaţionale, credinţa comună şi specifică a celor care pot fi numiţi creştini. Alteori acest concept este numit „creştinism de bază.”

Înainte să intrăm în detalii, trebuie spus că această unealtă a globalizării spirituale a fost concepută şi utilizată de foarte mult timp. Unii spun că ea s-a născut odată cu Conciliul din Trent, alţii cred că odată cu Vatican II, iar alţii cred că ea este esenţa şi premisa fundamentală a filozofiei Babilonului, de când a început el să opereze printre oameni. Oricum ar fi, scopul ei este clar: Aducerea împreună înapoi la biserica mamă, catolică şi apostolică, a tuturor oilor pierdute în diversitatea denominaţională, înapoi la trupul lui Hristos, care nu poate fi împărţit.

După acest criteriu se stabileşte cine poate fi acceptat în frăţia creştină şi cine va continua să poarte numele infam de cult sau sectă. Ameninţarea a fost atât de serioasă, şi pregătită atât de bine în marile universităţi ale lumii creştine, încât toate denominaţiunile au luat măsuri drastice de a-şi ajusta mărturisirea de credinţă spre a se potrivi standardului impus. În general, aceste schimbări au fost făcute la vârf, fără ştirea membrilor bisericii, sau cu o foarte slabă informare. Alte denominaţiuni au fost mai deschise, dar au suferit fragmentări devastatoare. Iar alţii au ales calea compromisului, acceptând mutilări dramatice ale distinctivelor denominaţionale în faţa juriului internaţional şi în acelaşi timp spunând membrilor lor că nu s-a schimbat nimic şi că pot continua să creadă ca şi mai înainte. Timpul a dovedit însă că această metodă nu a păcălit pe nimeni. Membrii au priceput mişcarea (ceea ce a produs frământări şi polarizări insurmontabile), iar juriul consideră că a fost tras pe sfoară, şi cere cu vehemenţă clarificarea situaţiei. [8]

Acum elementele teologice ale comunităţii de credinţă sunt stabilite şi aşteaptă o reacţie finală a bisericilor care vor să facă parte din trupul lui Hristos. Standardul a fost aşezat. Se aşteaptă alinierea. Iar marii teologi ai adventismului spun bisericii că este inadmisibil să rămânem în afara comunităţii de credinţă, că Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea trebuie să fie primită în rândul Bisericii lui Hristos şi că alternativa este eticheta de sectă necreştină. Ei spun că doctrinele specific adventiste nu trebuie să fie o barieră în calea dragostei frăţeşti şi unităţii pentru care S-a rugat Hristos. Ei insistă să renunţăm, de dragul lui Isus în Ioan 17, la tot ce nu este în concordanţă cu creştinismul de bază, comunitatea de credinţă.

În termeni generali, chemarea la unitate este fermecătoare şi raţională în lipsa marii controverse. Dar atâta timp cât pretenţiile Babilonului cel Mare sunt în conflict deschis cu Legea lui Dumnezeu, ar fi înţelept din partea noastră să cunoaştem precis termenii unităţii şi care sunt vederile comunităţii de credinţă faţă de Scriptură. Înainte să vedem la ce trebuie să renunţăm pentru a scăpa de eticheta de sectă, poate ar fi instructiv să vedem ce fel de credinţe biblice sunt socotite acceptabile în comunitatea de credinţă.

În comunitatea de credinţă este acceptabil să crezi că a) Isus Hristos S-a născut prin concepţia imaculată, adică mama Lui a avut o natură sfântă, fără păcat; b) ispăşirea a fost completă şi totală pe Golgota; c) iadul este un loc fizic unde păcătoşii vor fi chinuiţi veşnic în foc; d) duminica este ziua Domnului, pe care creştinii trebuie să o serbeze cu sfinţenie; e) legea lui Dumnezeu nu mai este o normă pentru creştini, deoarece a fost desfiinţată pe cruce; f) la moarte, sufletul omului se duce în cer – sau în iad, după cum a trăit; g) fecioara Maria este în cer şi mijloceşte pentru păcătoşi; h) 25 decembrie este ziua de naştere a lui Hristos şi trebuie serbată; i) normele culturale au prevalenţă asupra Scripturii; j) tradiţia bisericii este acceptabilă chiar dacă se contrazice cu Biblia; k) legea fiind anulată la cruce, închinarea la icoane nu este o nelegiuire; l) suveranitatea papală nu este un afront adus lui Hristos; m) preoţia personală şi clericalismul nu sunt văzute în conflict; n) păcatul nu omoară pe nimeni, iar nimicirea este un act al lui Dumnezeu; o) la înălţarea Sa, Hristos a încheiat orice lucrare ispăşitoare, aşa că orice referire la sanctuar este deplasată; p) siguranţa mântuirii este sola fide, iar pretenţia că la sfârşitul timpului vor fi oameni care trăiesc fără păcat este aberantă; r) creaţiunea nu a fost realizată în 6 zile literale, ci în milioane de ani, în acord cu principiile evoluţiei speciilor.

 Să vedem acum ce nu este acceptabil în comunitatea de credinţă, lucruri la care va trebui să renunţăm: a) omul este muritor, iar sufletul nu se desparte de trup la moarte; b) ispăşirea nu a avut loc la Golgota, acolo s-a adus doar jertfa, iar ispăşirea finală urmează încă să aibă loc; c) natura umană a lui Hristos a fost aceea a neamului omenesc de după păcatul lui Adam, adică o natură căzută; d) doctrina sanctuarului este validă, iar anul 1844 este crucial în înţelegerea întreitei solii îngereşti; e) EGWhite a fost inspirată de Dumnezeu, iar scrierile ei au relevanţă în dezbaterea teologică; f) întreita solie îngerească este adevăr prezent, un imperativ care trebuie comunicat lumii în regim de urgenţă; g) conceptul ultimei generaţii şi al Miresei, un grup de oameni care vor trăi fără păcat imediat înaintea revenirii lui Hristos; h) conceptul marii controverse, aşa cum este el expus de EGWhite.

Lista poate continua de o parte sau de alta; am enumerat aceste credinţe ca cititorul să îşi poată forma o impresie despre ce înseamnă comunitatea de credinţă la care oameni din mijlocul nostru ne cheamă cu un zel demn de o cauză mai bună. Teologi adventişti din perioada anilor 50 au făcut pasul hotărâtor spre comunitatea de credinţă prin publicarea cărţii Questions on Doctrine, care s-a dovedit a fi extrem de controversată, iar colegii lor din zilele noastre au republicat cartea, [9] ca o confirmare a faptului că suntem dispuşi să intrăm în comunitatea de credinţă cu orice preţ. Sperăm ca noua evaluare a lui Kenneth Samples să aducă liniştea dorită celor care, în mijlocul nostru, sunt îngroziţi de eticheta de cult.

Structuri ecumenice

 Speranţa aducerii tuturor credincioşilor într-un singur trup a produs o vastă organizaţie mondială, cu structuri continentale şi naţionale, al căror scop comun este concordia inter-denominaţională. La vârf se află World Council of Churches (WCC) al cărui nume în limba franceză sună un pic mai clar, Conseil Oecumenique des Eglises (Consiliul Ecumenic al Bisericilor) la fel ca şi în germană, Okumenischer Rat der Kirchen. La nivel local avem alianţe, consilii, federaţii. De exemplu, în Europa există Conference des Eglises Europeenes (CEE), alcătuită din bisericile ortodoxe, reformate, anglicane, ca şi biserici catolice independente sau vechi, şi CCEE, Conseil des Conferences Episcopales d’Europe, din care fac parte conferinţele episcopale romano-catolice din Europa. La fel se întâmplă şi pe alte continente.

La adunarea ecumenică europeană din 2001 (Strasbourg, 21 aprilie) CEE şi CCEE au semnat Carta Ecumenică, prin reprezentanţii lor, mitropolitul Ieremia şi cardinalul Vlk. [10] Scopul ei este declarat a fi „linii directoare în vederea unei colaborări mai strânse între bisericile din Europa.” Recunoscând păcatele trecutului (divizarea creştinismului) ei declară că „trebuie să depunem eforturi de a învinge divizările care mai există între noi, pentru a anunţa împreună, de o manieră credibilă, vestea bună printre popoare.” Carta descrie „temele ecumenice fundamentale şi numeşte o serie de linii directoare şi obligatorii. Ea trebuie să promoveze, la toate nivelurile vieţii de biserică, o cultură ecumenică de dialog şi colaborare, şi să creeze pentru aceasta o normă obligatorie.” Să vedem câteva dintre normele obligatorii.

La punctul unu, carta vorbeşte despre evanghelie, „atestată în Sfânta Scriptură şi formulată în confesiunea ecumenică de la Niceea Constantinopol (381).” Prin urmare, este obligatoriu ca evanghelia, doar „atestată” în Scriptură, să fie prezentată conform consiliului de la Nicea. Şi continuă: „Deoarece noi mărturisim că Biserica este Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică, datoria noastră ecumenică indispensabilă constă în a face vizibilă această unitate, care este un dar de la Dumnezeu.” Când vorbesc despre unitate vizibilă, ei înţeleg pasul dincolo de comunitatea de credinţă, spre unirea administrativă a bisericilor creştine: „Diferenţe esenţiale în credinţă împiedică încă unitatea vizibilă. Este vorba de a surmonta deosebiri cu privire la Biserică şi unitatea ei, la sacramente şi la corpul pastoral... Dorim să facem tot ce ne stă în putere pentru a depăşi problemele şi obstacolele care separă încă bisericile.” Şi iată ce trebuie făcut: „Să lucrăm, prin puterea Duhului Sfânt, pentru unitatea vizibilă a Bisericii lui Isus Hristos în credinţa unică, care îşi găseşte expresia într-un botez recunoscut reciproc, în comuniunea euharistică, ca şi în mărturisire şi slujire.”

Avem aici trei domenii specificate clar, care definesc credinţa unică a Bisericii: botez recunoscut reciproc, comuniune euharistică, mărturisire şi slujire comună. Acestea sunt văzute ca o cerinţă minimală pe drumul spre unitatea „vizibilă” a bisericii, iar dintre toate, comuniunea euharistică pare a fi liantul final al uniunii, mai important chiar decât ziua de închinare. Carta conţine dese referiri la comuniunea euharistică. Cina Domnului poate părea lipsită de interes pentru mulţi, dar dacă veţi înţelege ce cred despre ea cei care o promovează, veţi vedea că lucrurile sunt destul de serioase.

În cina catolică, pâinea şi vinul oferite prin mâna preotului se transformă, în credincios, în prezenţa reală a lui Hristos, prin voinţa aceluiaş preot. Credinciosul are parte de Hristos doar prin această slujbă mistică, iar preotul este factorul cheie care determină cine Îl poate avea pe Hristos şi cine nu. Această idolatrie fundamentală, a cărei origine se află în antica adorare a lui Baal, este văzută ca fiind pivotul central al ecumenismului. Comuniunea euharistică este numită „sacramentul unităţii.” [11] Astăzi, ea se află în fruntea listei de sarcini pe care Carta Ecumenică a Europei o propune lumii creştine. Toate bisericile afiliate au acceptat-o, iar cele care urmează să fie primite vor constata că asupra acestui lucru nu există negociere.

Rămăşiţa – premiul nesperat

 Biserica noastră, la nivelul Conferinţei Generale, nu este membră în aceste structuri ecumenice, şi probabil că nu va fi niciodată (sau aşa sperăm). Membrii acestei biserici au crezut totdeauna, şi continuă să creadă, chiar dacă nu mai recunosc deschis acest lucru, că în 1844, cei care nu au primit lumina nouă pe care Dumnezeu a trimis-o, au fost lăsaţi în întuneric, iar bisericile lor au devenit fiice ale Babilonului cel Mare. Dumnezeu a ridicat un corp de credincioşi, dispuşi să ducă lumina adevărului până la marginile pământului. Omenirea trebuia pregătită pentru a doua venire a lui Hristos, iar judecata era iminentă. Ei au înţeles că soliile celor trei îngeri din Apocalips reprezintă adevăr prezent, o avertizare care trebuie dată cu orice risc. Ei au înţeles că, pentru îndeplinirea acestei misiuni, vor trebui să depindă numai de Dumnezeu. Aşa au şi făcut, dar lucrul acesta le-a creat neplăceri teribile. Solia lor era extrem de nepopulară şi foarte greu de suportat. Ei spuneau lumii că bisericile protestante au călcat pe urmele romanismului şi prin urmare nu mai reprezintă scopurile lui Dumnezeu pe pământ. Ei tulburau denominaţiunile cu vestea că legea este încă în vigoare, că ea este standardul pentru judecata care tocmai a început în 1844. Stăteau singuri împotriva tuturor. Şi între timp, creşteau numeric îngrijorător.

Aşa ceva era intolerabil pentru comunitatea religioasă. Lucrurile trebuiau rezolvate, noua mişcare trebuia adusă înapoi la staul. Hotărârile au fost luate, iar metodele folosite, experimentate şi cu alte ocazii, au dat rezultate mai mult decât sperate. Fii prietenos cu ei, spune-le cât se poate de des că îi iubeşti, mergi la ei şi invită-i la tine, apoi deschide universităţile pentru copiii lor. Simplu dar eficient. [12]

Generaţii de tineri adventişti au frecventat universităţile lumii şi au obţinut de acolo diplomele care le garantau un loc în învăţământul adventist. Încet dar sigur comunitatea academică adventistă a devenit factorul determinant al teologiei bisericii. După cum se spune că ceea ce se întâmplă la Casa Albă se stabileşte la Georgetown University, tot aşa putem şi noi spune astăzi că ceea ce se întâmplă la Conferinţa Generală se stabileşte la Andrews University. Învăţământul superior, datorită autorităţii academice, dar şi prin faptul că pregăteşte viitorii administratori ai bisericii, are o putere nelimitată asupra drumului pe care trebuie să meargă biserica. Oameni consacraţi ai lui Dumnezeu au recunoscut această primejdie şi au avertizat asupra consecinţelor ei. [13] Dar avertizările lor, deşi au creat destulă agitaţie în biserică, nu au reuşit să schimbe cursul evenimentelor. Din contră, tot mai mulţi pastori adventişti, pentru obţinerea unei educaţii şcolare mai înalte, au preferat universităţile evanghelice sau catolice. S-a ajuns atât de departe pe acest drum, încât a început să se spună printre noi că tot ce a mai rămas din marea mişcare adventă este goana după diplome universitare.

Acest lucru a produs o altă situaţie deplorabilă. Odată cu diluarea mesajului adventist a venit o dorinţă tot mai puternică de colaborare cu bisericile despre care noi spuneam că au devenit fiice ale Babilonului. Asociaţia pastorală de la CG a propus, organizat şi finanţat cursuri de pregătire pentru pastori, transmise prin satelit în toată biserica. Programul, intitulat PREACH, [14] este o încercare de a întări legăturile dintre pastorii adventişti şi clericii altor biserici. Aceste cursuri sunt predate de profesori din toate denominaţiunile. Iată ce îşi propune programul PREACH:

-Identifică clerici din alte denominaţiuni ca un grup-ţintă pentru prietenii personale, dialog teologic, părtăşie practică şi comuniune spirituală.

-Pregăteşte pastorii adventişti faţă de importanţa dezvoltării prieteniilor cu colegii lor clerici din alte denominaţiuni.

-Coordonează seminarii pentru dezvoltare profesională pentru clericii altor denominaţiuni folosind cele mai bune resurse umane şi instituţionale adventiste.

-Oferă revista Ministry la 70.000 de clerici din toate denominaţiunile, pe o bază bi-lunară.

-Găzduieşte grupuri de dialog interdenominaţional şi reprezintă Biserica Adventistă la întâlniri asemănătoare sponsorizate de alte entităţi.

-Recrutează pastori adventişti pensionari spre a ajuta la dezvoltarea contactelor cu pastori din alte denominaţiuni.

-Găzduieşte programe de dezvoltare profesională prin satelit, conduse de cei mai buni vorbitori din Biserica Adventistă şi alte denominaţiuni.

Rezultatul practic al acestor eforturi? Biserica Adventistă, cea eretică, aberantă, sectară şi schismatică, este primită cu braţele deschise (mă rog, aproape...) în structurile ecumenice.

La data de 29 noiembrie 2003, Uniunea Franceză a Bisericilor Adventiste de Ziua a Şaptea a fost primită ca membru probatoriu în Federaţia Protestantă din Franţa. Redăm în continuare ştirea aşa cum apare ea pe situl FPF:

„După trei ani de dialog structurat la nivel local şi naţional, cei 81 de delegaţi reprezentând cele 16 biserici şi 60 de asociaţii membre ale Federaţiei Protestante din Franţa (FPF), reuniţi în Adunarea Generală, pe 29 noiembrie (sâmbătă – n.tr.) au studiat candidatura celor şase biserici dispuse să se alăture FPF.” După ce ne informează că a fost aprobată ca membră cu drepturi depline doar Comunitatea bisericilor de expresie africană din Franţa, comunicatul continuă: „Adunarea Generală a FPF a votat adeziunea altor cinci biserici ca membre cu titlu probatoriu. Este vorba de Uniunea Bisericilor Adventiste (109 biserici, 10.531 de membri botezaţi, 20.000 de persoane participante la slujbă sâmbăta); Comuniunea bisericilor din spaţiul francofon (25 biserici, 1500 de membri); Uniunea Adunărilor Protestante în misiune (21 de biserici, 950 participante la slujbă); Comuniunea bisericilor protestante evanghelice (6 biserici, 500 persoane participante la slujbă); Uniunea bisericilor protestante ale cadrilaterului (6 biserici, 500 de persoane participante la slujbă)... Adunarea Generală a FPF va trebui să confirme, în sesiunea ei din martie 2006, adeziunea acestor cinci biserici. Pentru unele dintre ele, au existat probleme la nivel local. Înainte de finalul perioadei de probă, care durează doi ani, ele vor trebui să fie clarificate.” Acum urmează un extras din cuvântarea preşedintelui FPF, care spune multe despre programul de lucru viitor al fraţilor noştri de la Uniunea franceză: „Adunarea a fost divizată între ezitare şi încredere faţă de posibilitatea unei veritabile colaborări cu noile biserici; votul adunării exprimă exigenţa pe care dorim să o impunem continuării dialogului în vederea mărturiei comune în societate.” Şi comunicatul continuă: „Aceasta a fost concluzia preşedintelui FPF, pastorul Jean-Arnold de Clermont, în această zi istorică pentru protestantismul francez.” [15]

O zi istorică, într-adevăr, pentru ei şi pentru noi. Un pas mic pentru Uniunea franceză, un pas mare pentru Biserica Adventistă Mondială. Într-un reportaj televizat a doua zi după sesiune, preşedintele FPF anunţa entuziasmat că „fraţii noştri adventişti” s-au întors, în sfârşit, în staul. Situl Uniunii Franceze [16] anunţă şi el vestea pe pagina principală, adăugând câteva elemente noi, despre cum s-a ajuns la această zi „istorică.” Începând chiar din 1906 şi 1946, preşedinţii FPF au luat contact cu responsabilii Bisericii Adventiste în vederea unei aderări, dar răspunsul conducătorilor adventişti a fost întotdeauna negativ. În 1993, situaţia se schimbă, printr-o rezoluţie a consiliului administrativ al Uniunii franco-belgiene, care stabilea iniţierea şi susţinerea unui dialog cu FPF. După 10 ani de dialog şi un vot al adunării generale în februarie 2003, Uniunea de Conferinţe Adventiste din Franţa devine membru probatoriu al FPF.

Ce înseamnă „probatoriu”? Înseamnă că în urma negocierilor şi aranjamentelor convenite, FPF recunoaşte că teoretic şi doctrinar suntem acceptabili. Dar aceste lucruri trebuie să se dovedească aplicabile la nivel local. Ei se întreabă aşa: „Din cele ce am convenit împreună, noi recunoaştem că sunteţi în regulă. Dar ce vor face membrii voştri din comunităţi? Vor fi de acord cu voi? Vor renunţa ei la deosebirile dintre noi de dragul unităţii?” Aceasta este sarcina dificilă a conducătorilor Uniunii Franceze pe următorii doi ani. Ei ştiu că sunt multe lucruri de schimbat, unele aproape insurmontabile. Pastorii noştrii francezi vor avea, în sfârşit, de lucru. Avertizarea preşedintelui FPF a fost destul de sumbră: „Nu vom accepta o mărturisire cu gura, domeniu în care sunteţi specialişti; vrem fapte, iar aceşti doi ani vom fi cu ochii pe voi. Veţi hotărî singuri dacă doriţi eticheta de sectă, sau certificatul de puritate doctrinară pe care doar noi vi-l putem oferi.” [17]

Media franceză nu scapă ocazia de a comenta evenimentul. Le Monde remarcă destul de ironic: „Admiterea adventiştilor, care are un pic valoare de brevet de respectabilitate, pune într-un mod foarte concret chestiunea laicităţii” (Le Monde, 5 decembrie 2003). La Vie publică un articol sub semnătura lui Jean Mercier (martie 2003), care ne califică a fi „fundamentalişti, dar luminaţi.” După ce face o scurtă descriere a adventismului, autorul continuă: „Stagnarea demografică a vechilor biserici protestante obligă FPF să se deschidă faţă de alte biserici apropiate literalismului biblic. Deja sunt în curs negocieri cu gruparea Assemblees de Dieu, imensă galaxie de biserici penticostale. Această eventuală aderare ar putea să modifice profund echilibrul FPF, până acum considerat ca liberal şi deschis.”

Până acum ştiam că suntem capabili să ne aliem cu segmentul liberal din creştinism; rămâne să vedem cum ne vom înţelege cu „spiritele” imensei galaxii de biserici penticostale şi cât de departe vom putea merge cu negocierile, înainte de a ajuge să vorbim în limbi.

Diviziunea Euro-Africa ne anunţă că şi alte Uniuni Adventiste din Europa au devenit membre în alianţe evanghelice. Astfel, Uniunea Belgiană a devenit membră a EPUB (Biserica protestantă unită din Belgia); adventiştii din Slovacia s-au unit, pe 11 aprilie, cu minorităţile protestante; cei din Rusia, în martie 2002; de asemenea, cei din Spania sunt membri ai FEREDE (Federaţia entităţilor evanghelice din Spania); în Finlanda, biserica este afiliată la Consiliul Naţional al bisericilor protestante; în Polonia, adventiştii sunt membri ai Federaţiei bisericilor protestante şi semnatari ai unei înţelegeri cu Biserica Romano-Catolică. [18]

Conferinţa Generală ne asigură că nu este membră a WCC, deşi eann (Euro-Africa News Network) ne informează că, începând din 1968, Conferinţa Generală este membră a CCWC (Conference of Christian World Communions). Oricum ar fi, ceea ce se întâmplă în Europa (şi probabil şi pe alte continente) nu s-a făcut fără acordul diviziunii sau al Conferinţei Generale, iar acesta este un scenariu pe care de acum încolo îl vom vedea extins la scară mondială. Alianţele se vor face la nivel local, iar CG se va simţi liberă să declare cu seninătate că adventismul mai are încă menirea să cheme pe oameni afară din Babilon. Se va întâmpla ca şi în cazul coflictului din jurul hirotonirii femeilor. Biserica în sesiune hotărăşte că nu este potrivit ca femeia să fie întârită prin binecuvântare ca pastor, Conferinţa California de Sud nu ţine cont de hotărâre, iar CG îşi frânge mâinile neputincioasă, prin câteva cuvinte de scuze în Review... şi atât... Exact, şi ce ar fi putut să facă mai mult? [19]

În cazul alianţelor ecumenice însă, CG spune mai mult decât transparent că avem destul de multe în comun cu bisericile „care Îl propovăduiesc pe Hristos.” Nu ni se spune care sunt bisericile care nu Îl propovăduiesc pe Hristos. Dacă trendul actual nu va fi zdruncinat din temelii, vom vedea în curând Marea Mişcare Adventă întoarsă la mama-biserică una, sfântă, catolică şi apostolică, după o voltă în vânt de 150 de ani.

Ultima avertizare

 „După aceea am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare şi a zis: ‚A căzut, a căzut, Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al demonilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei.’ Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: ‚Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!’” (Apocalips 18)

Dumnezeu a ridicat un popor special, pregătit pentru acest moment de criză în istoria omenirii. Toate puterile iadului s-au aliat spre a confisca anunţul îngerului de mai sus. Omenirea trebuie să creadă în viitorul luminos al secolului 21, dar mai ales să se înhame cu voie bună la realizarea lui. Scenariile catastrofiste ale adventismului tulbură naţiunile şi produc violenţă, neîncredere în biserică şi nesupunere faţă de autoritatea unanim recunoscută. Lumea nu trebuie să audă solia îngerului al treilea. Îngerul acela cu mare putere să stea acolo în cer, dacă nu este dispus să ne ajute să construim satul global şi paradisul pe pământ. Acestea sunt priorităţile de pe agenda zidarilor globali, hotărâţi să reconstruiască împărăţia lui Nimrod, îndrumaţi cu mare atenţie de doamna aceea cu paharul de aur în mână şi având la dispoziţie puterea nelimitată a Balaurului.

La aşa ceva doresc mai marii noştri să înhame Israelul spiritual? Aici este locul acestui popor pus de o parte pentru marea strigare? Ce legătură este între solia îngerului al treilea şi duhurile necurate din Babilon? Ce caută la masa euharistică femeia îmbrăcată în soare, cu luna sub picioare, care trebuie să descopere în faţa lumii slava caracterului lui Dumnezeu în toată splendoarea ei? Ce caută tinerii pastori adventişti, legaţi la ochi, în jurul chipului de aur ridicat în câmpie?

La această oră târzie a istoriei, scenele de pe câmpia Dura conţin lecţii pline de semnificaţii pentru noi. Împăratul Babilonului a chemat la el adunarea generală a popoarelor lumii pe care o stăpânea. Era acolo, în câmpia Dura, cea mai completă structură ecumenică pe care a văzut-o lumea vreodată. Toate popoarele, toate culturile, toate religiile, sub braţul de fier al dictaturii imperiale, se aflau adunate spre a valida cu o plecăciune visul de viitor al împăratului. Deşi relatarea biblică abundă în expresia „închinare,” pe câmpia Dura nu era neapărat o slujbă religioasă. În faţa unei statui imense, cu totul de aur, satul global era chemat, sub ameninţarea cu moartea, să se plece la pământ. Nimic mai mult. Care erau implicaţiile?

Cu ceva timp în urmă, împăratul Babilonului, falnica cetate a haldeilor, era frământat de un gând. Inima lui era puternic tulburată de soarta viitoare a imperiului. Ce se va întâmpla cu frumoasa unitate politică şi teritorială pe care el a construit-o cu atâta sudoare şi sânge? În ce lume vor trăi copiii şi copiii copiilor lui? Ce se va alege de pacea şi echilibrul dintre naţiuni dacă regatul se va prăbuşi? Acestea erau întrebări legitime, iar Dumnezeul cerului a dorit să răspundă curiozităţii împăratului. În timpul somnului, Nebucadneţar vede un chip impunător, cu capul de aur, pieptul de argint, coapsele de aramă, picioarele de fier şi tălpile de lut amestecat cu fier. În plus, el vede o piatră căzând din munte, „fără ajutorul vreunei mâini,” şi lovind picioarele de lut ale colosului. Acesta se prăbuşeşte, se face bucăţi şi este luat de vânt ca pleava, iar piatra banală devine un munte mare, care acoperă întreg pământul.

Suveranul se trezeşte îngrozit, cheamă anturajul academic şi religios al metropolei, cere o explicaţie, dar nu primeşte nimic. Ei se scuză că ceea ce li se cere este de domeniul zeilor, care nu locuiesc printre oameni. Împăratul explodează de indignare şi îi condamnă pe toţi la moarte. Pe bună dreptate. Ei pretindeau că sunt în legătură cu zeii. Dacă l-au minţit, de ce să-i mai hrănească din impozitele statului? Moartea începe deci să secere elita babiloniană. Daniel întreabă pe căpitanul gărzii ce se întâmplă, află, apoi cere împăratului o amânare pentru a-i da răspunsul. Răspunsul vine la chemarea credinţei, iar Daniel se grăbeşte să-l ducă împăratului. Desfăşurarea viitorului este copleşitoare şi inacceptabilă. El află că împărăţia lui va avea sfârşit şi va fi urmată de altele, iar în final totul se va spulbera în faţa împărăţiei neprihănirii. Împăratul mulţumeşte pe singura cale pe care o cunoştea, dar nu este dispus să accepte descoperirea divină.

În mintea lui gândurile se precipită ca marea furioasă, hotărârile iau contur rapid, iar produsul final se întinde la picioarele popoarelor pe câmpia Dura: Un colos cu totul de aur. Implicaţiile erau clare pentru cei trei tineri: împăratul nu accepta istoria lumii. El era făuritor de destine, era capabil să schimbe cursul lumii şi era dispus să o facă. Vor dori popoarele să se angajeze la aşa ceva? Mai mult, va reuşi el să-i inspire şi să-i călăuzească într-o aventură globală de o asemenea magnitudine? Va putea el să fortifice aşa de bine împărăţia încât piatra căzută din munte să nu producă pagubele înspăimântătoare din viziune? El voia să ştie dacă poate conta pe supuşii lui pentru o asemenea acţiune. Tot ce trebuiau să facă era să se plece în faţa statuii de aur. Şi trebuiau să se plece! Acolo nu exista toleranţă sau libertate religioasă. Ori vă plecaţi, ori vă aşteaptă iadul. Acolo nu mergea cu „diferenţe culturale,” „credinţe specifice,” sau „unitate în diversitate.” Acolo era vorba de chestiuni de viaţă şi de moarte, în care soarta planetei era ameninţată fatal, iar cei care „gândeau” trebuiau să intervină la timp.

Sunetul muzicii fanfarei unite este dat, iar conducătorii imperiului se pleacă, angajându-se astfel să remodeleze viitorul. În ciuda viziunii profetice, gloatele planetare, sub ameninţarea cu focul, sunt mânate la muncă silnică pe viaţă: „Menţineţi chipul cu totul de aur sau muriţi!” Cu adevărat Babilonul era „ciocanul întregului pământ,” care „în urgia lui, lovea popoarele cu lovituri fără răgaz,” „făcea să se cutremure pământul şi zguduia împărăţiile,” „prefăcea lumea în pustie, nimicea cetăţile” şi care „nu dădea drumul prinşilor lui de război.”

În mijlocul solemnităţii înfricoşătoare, gata să declare viitorul planetei asigurat, împăratului i se aduc nişte „veşti de la răsărit” care îl fac să se învineţească de furie. Trei tineri evrei au rămas în picioare. Stupefacţie şi groază. Cum se poate ca cineva să saboteze un asemenea proiect măreţ şi benefic? Ce nebun îndrăzneşte să se ridice împotriva autorităţii într-un asemenea moment crucial? Cei trei sunt chemaţi în faţa împăratului şi sunt întrebaţi dacă a fost vreo neclaritate sau se opun cu bună ştiinţă. Ei răspund că statuia de aur este o falsificare a viziunii profetice, iar ei nu se pot angaja la un asemenea proiect, deoarece el este supus eşecului. Îngrijorat de noua perspectivă, împăratul oferă o a doua şansă de supunere, poate va reuşi să frângă voinţa acestor îndrăzneţi cu focul de şapte ori mai fierbinte. Dar ei rămân impasibili. Răspunsul lor are implicaţii vaste: „Nu este vorba de dispreţ sau sfidare, noi nu ne putem pleca deoarece făcând astfel am desfigura solia lui Dumnezeu. Acceptând viziunea ta despre viitor, noi amăgim omenirea şi o condamnăm la sclavie milenară, spre un ţel nerealist şi crud, în care miliarde de fiinţe vor fi măcelărite. Omenirea va deveni un câmp de concentrare, un gulag, un infinit Auschwitz. Noi ne mărturisim deschis şi fără teamă poziţia. Dumnezeu poate să ne scape de ameninţarea ta. Dar chiar dacă nu ne va scăpa, noi nu mai dorim să trăim într-o lume înrobită în această direcţie. Viaţa noastră este mai puţin importantă decât avertizarea pe care vrem să o dăm. Aşa să ne ajute Dumnezeu.”

Turbat de furie – el şi entităţile interesate în acest caz – Nebucadneţar face ultimul efort pentru unanimitate pe câmpia Dura. Cuptorul este supraîncălzit, tinerii sunt legaţi şi aruncaţi în foc. În mijlocul acelui foc nimicitor, Dorinţa Veacurilor se coboară spre a confirma din nou istoria rostită în Eden, că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui, că piatra desprinsă din munte va zdrobi picioarele de lut, iar Babilonul cel Mare se va prăbuşi. Proiectul împăratului este spulberat. Tinerii ies afară din foc purtând cu braţele lor puternice flacăra profeţiei divine, martori nemuritori ai libertăţii spiritului uman. Omenirea nu are habar cât le datorează acestor trei tineri. Dacă ar înţelege corect ce s-a întâmplat atunci, omenirea ar trebui să le ridice statui cu totul de aur acestor eroi. Nu este nimic... unii dintre noi le vom putea mulţumi personal.

Aceasta este istoria. Omenirea se apropie din nou de o încleştare asemănătoare, când „duhurile răutăţii din locurile cereşti” pregătesc o ultimă lovitură fatală, în încercarea de a împiedica prăbuşirea statuii. Agitaţia politică, socială, dar mai ales religioasă din zilele noastre va da naştere unei situaţii identice cu cea din câmpia Dura. Va exista o înţelegere globală pentru salvarea omenirii, ce va crea constrângeri inimaginabile. Oamenii îşi vor da sufletul de groază în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ, căci puterile cerului vor fi clătinate. [20]  Situaţia va fi la fel de serioasă în implicaţiile ei, iar suflarea focului la fel de fierbinte, căci Balaurul se va coborî printre noi, cuprins de o mânie mare.

Sunt tinerii bisericii rămăşiţei pregătiţi să-şi joace rolul în această confruntare finală? Se pregăteşte din nou un chip de aur, acela al secolului 21. Popoarele şi bisericile vor fi chemate din nou să spună dacă se angajează în această lucrare măreaţă sau nu. Va trebui să fim din nou toţi prezenţi pe moderna câmpie Dura. Fără excepţii. Vom avea noi tăria să spunem că este vorba de o înşelătorie supremă, că lumea noastră îşi încheie istoria şi că nu se mai poate repara nimic? Dacă astăzi ne este ruşine cu solia îngerului al treilea, ce vom face sub lucrarea îngerului al patrulea din Apocalips 18, când va trebui să avertizăm noroadele amăgite că Babilonul cel Mare a devenit locuinţa duhurilor necurate? Nu ni se va cere să devenim catolici sau penticostali. Vom fi doar întrebaţi dacă ne unim la zidirea păcii şi fericirii, în unire frăţească, pentru un mileniu de aur pe pământ, după normele obligatorii stabilite în comun. Spuneţi că o să refuzăm?

Priviţi la ţelurile declarate ale strategiei noastre globale. Conducătorii noştri ne anunţă că au trasat un nou drum pentru biserică, ale cărui ţinte strategice sunt „calitatea vieţii, unitatea şi creşterea.” [21]  Ei spun că în anul 2010 vom avea 26-27 de milioane de membri, care vor trebui hrăniţi, care vor avea nevoie de biserici, de conducători educaţi cum trebuie, de personal pentru administraţia bisericii şi multe altele. Poate este o confuzie în exprimare, dar „un drum nou” înseamnă altul decât cel vechi, care era, după cum ştiam noi, comunicarea soliei celor trei îngeri unei lumi care piere. „Noul drum” are alte strategii. El angajează biserica să se orienteze către o viaţă mai bună pe această planetă.

Priviţi la miile de programe şi activităţi care nu urmăresc decât să facă din această lume un loc mai bun şi mai plăcut. Ameţiţi de vinul pe care l-am înghiţit din greşeală sau neatenţie, nici nu visăm că suntem deja prinşi în mirajul chipului de aur.

Cu fiecare an „mai bun” pe care îl fabricăm cu poporul şi banii lui Dumnezeu, aducem suferinţă şi agonie la milioane de oameni de pe această planetă.

Mai rău, întărim convingerea bisericilor căzute că s-au speriat degeaba de solia adventă, că ea nu conţinea ceva vital pentru omenire şi prin urmare nu merită atenţie.

Şi mai rău, deformăm schiţa profetică pentru care au murit eroii credinţei, şi acoperim de noroi şi ridicol muntele din care urmează să se desprindă piatra.

Infinit mai rău, iubitul nostru Mântuitor rămâne junghiat ca să ne acopere păcatele, iar „duhurile răutăţii” din locurile cereşti se felicită reciproc şi îşi dau premii Oscar pentru regie, coloană sonoră şi pentru cel mai bun rol secundar.

Acest popor a fost ridicat pentru o solie de adevăr prezent de mare urgenţă. Lumea are nevoie disperată să înţeleagă că această planetă hodorogită nu mai poate fi reparată şi întreţinută de mâini omeneşti, oricât de lucioase ar fi tinichelele pentru ochii naivilor. Singura soluţie este cea promisă de Dumnezeul Creator, un cer nou şi un pământ nou în care va locui neprihănirea. Ca să nu existe discuţii sau supărări, Dumnezeu face omenirii o ofertă finală de o dărnicie fără margini: „Haideţi cu toţi pe noua planetă Pământ; Eu sunt dispus să vă vindec pe toţi şi să vă iau la Mine. Budişti, evanghelici, păgâni, islamici, catolici, evrei şi atei, primiţi darul neprihănirii Mele, fără bani şi fără plată!”

Dar omenirea nu doreşte să audă aşa ceva. Ei, pentru cauza lui Dumnezeu, vor să continue să ridice spitale, să construiască universităţi, să boteze tot globul, să descopere medicamente noi, să găsească leacuri pentru cancer, SIDA, artrită şi astm. Ei luptă să convingă planeta că alcoolul şi tutunul dăunează grav sănătăţii, în timp ce milioane de tineri mor din cauza drogurilor. Ei aleargă pe mapamond să ducă orez săracilor, iar săracii se înmulţesc şi mor în masă. Ei se mândresc a fi numiţi făcători de pace şi luptă pentru prevenirea războaielor, dar războaiele izbucnesc cu şi mai mare furie, făcând mii de victime şi înghiţind resurse financiare care ar putea hrăni planeta toată. Şcolile, colegiile şi universităţile creştinilor se înmulţesc permanent, dar biserica nu este nici mai sfântă, nici mai cultă, nici mai luminată şi nici mai pregătită să-L cunoască pe Dumnezeu. Este poate mai uşor de ameţit cu vorbe goale.

Aşa că, înhămate la visul umanist al chipului de aur, noroadele trudesc sub biciul nemilos al „căpeteniilor” văzduhului, iar vocea care trebuia să dea ultima avertizare pare tot mai slabă. Şi totuşi, în ciuda situaţiei disperate, pe câmpia Dura vor exista tineri adventişti care vor rămânea în picioare la sunetul muzicii. Ei vor fi eroii moderni care vor pune capăt tainei nelegiuirii, dispuşi mai bine să-şi sacrifice vieţile decât să arunce omenirea în altă mie de ani de sclavie şi teroare. Îi salutăm de pe acum şi le spunem încă o dată: „Pe ambasadorii lui Hristos nu-i privesc consecinţele. Ei trebuie să-şi facă datoria, iar rezultatele trebuie să le lase pe seama lui Dumnezeu!”

[1]   The Emerging church,  Dell Young, Senior pastor Cornerstone Christian Church

[2]   The introductory speech given to the General Assembly of the Church of Scotland in May, 2001 by the Convener of the Special Commission anent Review and Reform, the Rev Peter Neilson

[3]   Într-o discuţie pe care am avut-o nu demult cu unul dintre profesorii de la seminarul nostru teologic, asupra diferenţelor fundamentale care există între biserica noastră şi lumea evanghelică, acesta îmi spunea, cu profundă convingere, că la nivelul de vârf al lumii teologice, între adevăraţii teologi, adventişti şi neadventişti, nu există nici un fel de diferenţe asupra doctrinelor Bibliei.

[4]   „Church Planting” a fost adoptat şi de biserica noastră, deşi teoretic este prezentat doar ca o metodă alternativă de evanghelizare. Vezi www.nadei.org  situl oficial al Institutului de Evanghelizare al diviziunii nord-americane. Programul acestei instituţii se numeşte SEEDS, iar editorul buletinului informativ nu este nimeni altul decât Ryan Bell, unul dintre organizatorii conferinţei re:church, Loving Babylon. Buletinul, Church Planting News, din anul 2000 anunţă deschiderea sitului www.yaseeds.com, unde se poate vedea destul de clar ce înseamnă „church planting”: biserica emergentă, saltul cuantic al adventismului în postmodernism. 

[5]   Pentru detalii privind funcţionarea şi filozofia acestor comunităţi, vezi articolul re:church, de la adresa www.gsm1888.ro    Conceptul „planting church” nu este acelaşi lucru cu grupele mici, în care credincioşii se adună să studieze Biblia, spre a afla personal voia lui Dumnezeu pentru ei şi legătura lor cu adevărul prezent pe care Domnul doreşte să îl comunice lumii.

[6]   Vezi Apocalipsa 13.16,17, unde puterea stăpânitoare declară ca indezirabili pe cei care nu recunosc autoritatea ei. Puterea respectivă, fiara, a primit de la Balaur (stăpânitorul acestui veac) puterea lui supranaturală – Apocalipsa 13,4 – iar omenirea a început să se închine Balaurului (crezând că este Dumnezeu) tocmai la insistenţele bisericii globale, despre care se spune că stătea pe fiară – Apocalipsa 17,3 – deci, o controla, spunându-i ce trebuie să facă. Această „femeie” a îmbătat pe toţi împăraţii pământului cu vinul adulterului ei, spunând lumii că serveşte lui Dumnezeu, dar în realitate adora Balaurul.

[7]   Vezi Steve Daily, Adventism for a New Generation, (de asemenea, puteţi folosi un motor de cautare pe internet, de ex. Google) şi veţi putea constata amploarea şi forţa cu care acest concept se impune în creştinism.

[8]   Pentru detalii, vezi DKShort, Asemenea fraţilor Săi, Dave Fiedler, Walter Martin şi adventismul, la adresa indicată mai sus, sau diverse materiale pe internet despre QOD. De asemenea, MLAndreasen, Letters to the Churches, la adresa indicată mai sus.

[9]   Anunţată pe situl Conferinţei Generale, cartea Questions on Doctrine este adnotată de George R. Knight şi publicată de tipografia universităţii Andrews. Pentru juriul evanghelic (care ne reproşa ruperea înţelegerii din anii 50, dată după care cartea nu a mai fost retipărită), mesajul este: “Vedeţi, am retipărit cartea, prin urmare ne menţinem poziţia.” Pentru membrii şi pastorii speriaţi de ceea ce a fost numit “trădarea finală a adventismului,” mesajul este: “Conferinţa Generală nu are nici un amestec, întrebaţi pe cei de la Andrews University de ce au tipărit-o.” Şi ni se recomandă adresa unde găsim informaţii: http://www.andrewsuniversitypress.com

[10]   Vezi www.cec-kek.org/Francais/ChartafinF.htm

[11]   Papa Ioan Paul al II-lea, vorbind la Congresul Euharistic din 1980, spunea: “Comuniunea euharistică este semnul reunirii tuturor credincioşilor. Un semn cu adevărat inspirat, deoarece la sfânta masă dispar toate deosebirile sociale sau rasiale, iar ceea ce rămâne este doar părtăşia tuturor la sfânta hrană. Această participare, egală pentru toţi, reprezintă eliminarea tuturor diferenţelor dintre oameni, aducându-i pe toţi la un nivel mai înalt, unde orice opoziţie este eliminată. Din această cauză, comuniunea euharistică devine marele instrument pentru unirea tuturor oamenilor” (L’Osservatore Romano, 7 august 1980).

[12]   Pastor adventist de origine iudaică, F.C.Gilbert spune bisericii din ce cauză liderii lui Israel nu au reuşit să vadă în Isus din Nazaret pe Mesia cel mult aşteptat. Vezi articolul Mesia respins la adresa www.gsm1888.ro/articole/autori/Mesia.htm 

[13]   Vezi articolele de Robert H. Pierson şi Enoch de Oliveira la adresa www.gsm1888.ro  

[14]   Iată câteva dintre programele PREACH susţinute de Asociaţia Pastorală de la CG: 1998 – Resurrecting the Resurrection; 1999 – Preaching That Turns The World Upside Down; 2000 – Inside Out; 2001 – In the Presence of the Holy; 2002 – Pulpits on Fire; 2003 – Rumors of Peace: Pastoral Care in an Anxious Age. Pentru prezentatori şi alte detalii, vezi www.ministerialassociation.com/preach/index.html

[15]   Vezi adresa FPF la http://perso.wanadoo.fr/fpf/index.html

[16]   http://www.adventiste.org/france/communications/bia/decembre_03.htm  în buletinul BIA din decembrie 2003.

[17]   Ceea ce nu spune nici Uniunea Franceză, nici FPF, este ce fel de negocieri au avut loc şi care sunt obligaţiile părţilor. Mai ales obligaţiile noastre, căci FPF are un statut şi o Cartă şi nu prea are ce să negocieze. (Nu ne facem vise că vor accepta sanctuarul şi pe EGW.) Era bine să ştim, deşi nu este prea greu de ghicit, observând presiunile evanghelicilor asupra noastră din anii 50, şi rezultatele acelor negocieri, care au produs QOD. S-ar putea nici să nu fie greu să se impună aceste aranjamente în comunităţi, deoarece în biserica adventistă din Franţa EGW este aproape inexistentă, iar doctrina sanctuarului este acoperită de un strat de praf gros cât Marea Luptă.

[18]   Buletinul Diviziunii Euro-Africa, eann (vezi arhiva 7 iunie 2002 pe situl diviziunii) la www.euroafrica.org

[19]   Doar că o asemenea procedură ridică grave semne de întrebare dacă deciziile luate în sesiune mai reprezintă voia lui Dumnezeu, aşa cum am fost noi obişnuiţi să credem. Când o Conferinţă acţionează în deplină cunoştinţă de cauză împotriva hotărârii Bisericii în sesiune, singura procedură conformă cu statutul este desfiinţarea. Dar ce poţi face când Conferinţa în cauză se întâmplă să fie cea mai bogată financiar şi cea mai înzestrată instituţional?

[20]   Luca 21.26. Din rămăşiţele Sfântului Imperiu Roman şi pe acelaşi teritoriu, se ridică sub ochii noştri o nouă putere politică ce va avea multe de spus în evenimentele finale. O Europă unită în jurul Germaniei, cu o unitate religioasă în jurul romano-catolicismului se pare că descrie destul de bine profeţia.

[21]   “Charting a new course - Seventh-day Adventist Church leaders have adopted a strategic plan that will help chart the future course of the Adventist Church worldwide. The plan identifies three core values--quality of life, unity, and growth--as strategic issues the church must address in order to move forward in mission and be prepared for future challenges. In adopting the plan, leaders emphasized that it is much more than just an administrative…” – vezi www.adventist.org

Notă: Trimiterile la adrese de internet sunt actuale la data scrierii acestui articol,  dar este posibil să nu mai poată fi găsite ulterior, datorită actualizării periodice a siturilor internet.

Copyright  ©  2006 Grupul de studiu Minneapolis 1888