numarul 12, februarie 2004

Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul azi

Ecumenismul şi organizaţia care reprezintă, Consiliul Ecumenic al Bisericilor (CEB), s-au definit încă de la începuturile existenţei lor în cadrul primei adunări generale a acestui Consiliu din 1948 printr-o formulă ambiguă: “Aceasta este o asociaţie frăţească a Bisericilor care acceptă pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor”. Trebuie precizat că la adunare au participat foarte puţini reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe, iar formula amintită mai sus este de extracţie pur protestantă.

Primul semnal ortodox important la această iniţiativă de realizare a unitaţii creştinilor l-a dat Patriarhul ecumenic Athenagora în 1950, care, printr-o enciclică, îndemna Bisericile Ortodoxe să participe cu prudenţă la lucrările Consiliului Ecumenic (1). Dar clarificarea poziţiilor Ortodoxiei vizavi de ecumenism s-a făcut abia 11 ani mai târziu, cu prilejul primei Conferinţe Panortodoxe de la Rodhos, desfăşurată între 24 septembrie şi 1 octombrie 1961. Urmare a acestei Conferinţe, mai multe Biserici Ortodoxe au intrat în CEB cu conştiinţa că Ortodoxia ”nu mai pot adăuga ceva esenţial la ceea ce are deja, ci pentru a arăta şi celorlalţi creştini adevărata cale către unitate şi de asemenea, că Biserica Ortodoxă este singura adevărată Biserică” (2).

Anul 1961 înseamnă pentru Biserica Ortodoxă Română anul intrării în CEB. Aceasta a participat la cea de-a treia Adunare a CEB, care a avut loc la New Delhi între 15 noiembrie şi 5 decembrie1961, fiind reprezentată de Mitropolitul de atunci al Moldovei, Iustin Moisescu (3). Caracterizată printr-o participare a Bisericilor Ortodoxe mult mai largă, la New Delhi, prin contribuţia acestora s-au pus bazele unui minim doctrinar, s-a renunţat la o orientare doctrinară echivocă, protestantă şi s-a realizat afirmarea comună a realităţii fundamentale treimice a creştinismului.

Eforturile participanţilor la CEB pentru realizarea unui minim doctrinar, ca bază pentru continuarea dialogului între creştini s-au regăsit şi în adunările generale ce au urmat şi ale căror lucrări s-au desfăşurat la Vancouver în 1983 şi Canberra în 1991. Cu toate că aici s-au înregistrat şi unele progrese pe linia apropierii între creştinii de diferite confesiuni pentru refacerea mărturisirii comune de credinţă de dinaintea marii schisme, tot în cadrul acestor adunări s-au formulat şi cele mai vehemente critici faţă de anumite grupuri de interese politice şi religioase ce au urmarit să folosească această mişcare în slujba atingerii pro-

priilor lor scopuri. Totodată, prin concluziile care s-au tras la Canberra s-a instalat, mai ales

în rândul Bisericilor Ortodoxe, un scepticism în ceea ce priveşte dorinţa de unitate a creşti-

nilor (4).

Înainte de a prezenta unele critici făcute la adresa ecumenismului de către teologii străini, să vedem care a fost atitudinea adoptată de teologii români faţă de participarea Ortodoxiei la lucrările CEB, precum şi activitatea desfăşurată de ierarhii noştri în acest organism.

Biserica Ortodoxă Română versus Ecumenism

Încă din 1948, la prima Adunare a Consiliului Ecumenic, deşi nemembră a acestui organism, Biserica Ortodoxă Română şi-a expus punctul de vedere în legatură cu ecumenismul prin Pr. prof. Ioan Coman. Acesta a sugerat un plan de pregătire a Ortodoxiei pentru a juca un rol mai important în mişcarea ecumenică, plan care trebuia să aibă în vedere realizarea unor obiective cum ar fi:

-problema centrală a ecumenismului este eclesiologia;

-unirea dintre Bisericile Ortodoxe şi cele vechi-orientale este posibilă şi urgentă;

-ansamblul Bisericilor Ortodoxe are dreptul şi datoria să convoace fără întârziere un Sinod Ecumenic (5).

Promotori consecvenţi ai ecumenismului au fost şi cei doi patriarhi de după instaurarea comunismului, Iustinian Marina şi Iustin Moisescu. Atitudinea acestora trebuie înţeleasă în noul context politic şi religios creat după al doilea război mondial, caracterizat printr-un regim ateu şi antiuman cum rar s-a întâlnit în istoria omenirii. Din acest punct de vedere, Consiliul Ecumenic a fost locul unde teologii români au prezentat, deşi într-un mod voalat, greutăţile desfăşurării vieţii bisericeşti din România. Reacţia Consiliului, cu toate că nu a fost atât de promptă, a menţionat în anii ’80, în defavoarea României, încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist (6).

Dar poate cele mai vii controverse în Consiliu le-a generat întrunirea Comitetului Central al CEB în luna iulie 1989 la Moscova. Biserica Ortodoxă Română a criticat Comitetul că nu a vorbit clar despre violarea drepturilor umane în România. Consiliul a mai fost acuzat că a practicat “diplomaţia tăcerii” în anii de dictatură, fapt recunoscut şi de oficialii acestui organism (7). Nu vrem să tragem concluzii definitive, nici să facem aprecieri de valoare faţă de rolul ecumenic al Ortodoxiei noastre în perioada comunistă. Cert este că prin participare şi dialog, Biserica noastră a reuşit să slăbească controlul statului comunist asupra sa, să iasă din izolare şi să-şi facă simţită prezenţa printr-o mărturisire de credinţă ortodoxă pe care unii ierarhi şi teologi au vrut şi au urmărit s-o păstreze nepătată faţă de învăţături şi termeni ecumenişti creaţi tocmai în cadrul acestor Adunări şi Conferinţe ale CEB. Au fost însă şi o serie de teologi români care şi-au însuşit un limbaj ecumenist, poate pentru că le-a lipsit adevărata trăire duhovnicească.

Pe lângă avantaje, un inconvenient al participării noastre la CEB în anii comunismului a fost acela că angrenarea ortodoxă în ecumenism s-a făcut fără o consultare prealabilă a marilor duhovnici, dar şi a laicatului, situaţie explicabilă prin lipsa de drepturi şi libertăţi din acel timp. Inexplicabilă ni se pare, însă, în anii de după 1989, lipsa unei asemenea comunicări între ierarhi şi marii duhovnici şi teologi pe de o parte, între ierarhi şi poporul credincios pe de altă parte. O dovadă a faptului că această consultare poate funcţiona la alte popoare, este aceea că decizia de ieşire din CEB a Bisericii Ortodoxe Sârbe a fost hotărâtă în 1997, de către Sfântul Consiliu al Episcopior Sârbi şi, de asemenea, luându-se în considerare şi marea nelinişte a poporului credincios din Serbia.

Poziţii pro şi contra ecumenism ale teologilor români

Realizarea “unităţii văzute” a tuturor creştinilor, deci şi a unei noi biserici este precedată de formarea unui nou limbaj, prin import occidental de cuvinte, coruperea limbajului actual şi contaminarea termenilor legaţi de ecumenism şi în special de Ortodoxie. Ecumenismul încearcă astfel din răsputeri să impună noi dogme, noi tradiţii. Am putea aminti aici câţiva dintre aceşti termeni: biserică văzută şi nevăzută, liturghie ecumenică, reconciliere, liturghie după liturghie, biserici surori etc. Cum spuneam şi mai înainte, deja unii teologi ortodocşi, îndoctrinaţi în cadrul institutelor ecumeniste din Occident, şi-au însuşit un astfel de limbaj, dar şi o învăţătură şi argumentare dogmatică contrare adevărului de credinţă. Iată o mostră a unei asemenea învăţături susţinută de teologul ortodox Ion Bria în Ortodoxia în Europa. Locul spiritualităţii române: ”Curentul ortodoxist, care suprasolicită eclesiologia polemică din secolele 18-19 pe baza vechilor canoane împotriva ereticilor, cu pretenţia că apără o ortodoxie ideală, nu trebuie să fie încurajat în defavoarea celor care caută punţi de unitate între creştini”. Canoanele şi dogmele Bisericii nu pot fi mai noi sau mai vechi, ci acestea au fost date şi fixate odată pentru totdeauna de către Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii prin Sfântul Duh. Numai aşa ele au o valabilitate eternă şi nu pot fi cu acele învăţături omeneşti cu pretenţii dogmatice şi canonice. Este chemat cumva CEB să eludeze o experienţă duhovnicească bimilenară pentru a alcătui dispoziţii canonice noi, de o manieră care să faciliteze “apropierea” între creştini şi eretici? Tot acest teolog încearcă să dezbată şi să lămurească într-o carte conţinutul expresiei ecumeniste “liturghie după liturghie” (8). Chiar autorul ne spune în primul capitol că această noţiune apare în vocabularul CEB, la începutul anilor ’70, în contextul unui studiu despre raportul dintre eclesiologie şi misiologie.

Adoptarea de către preotul Ion Bria a vocabularului şi a doctrinei ecumeniste ce relativizează adevărul de credinţă în care au trăit generaţii de creştini este un fapt învederat şi nu incidental. Iată cum un preot se face portavocea ecumenismului, criticând de pe această poziţie hotărârea poporului român de a-şi apăra şi păstra credinţa ortodoxă. Cităm în acest sens fragmente din cartea pomenită mai sus a preotului Ion Bria, Liturghie după Liturghie: ”În faţa unei societăţi eronte şi recalcitrante religios, Biserica nu poate să continue tradiţia cu forţa” (9).

Diluarea învăţăturii dar şi a trăirii ortodoxe este evidentă în următorul pasaj: ”Bisericile lasă câmp liber acelor forţe care pretind că salvează identitatea instituţiei şi ortodoxia credinţei. Orientate de vocile care apără identitatea ortodoxă, Bisericile adoptă teza fidelităţii stricte faţă de tradiţie, reclamată cu străşnicie. Cu această viziune istorică de salvgardare a identitaţii ortodoxe este pe cale de a se forma un front fundamentalist format din grupuri din Bisericile Rusă, Sârbă, Română, Bulgară, urmând exemplul ierarhiei de la Ierusalim şi călugărilor de la Muntele Athos” (10).

O pledoarie ecumenistă susţine şi preot prof. Dumitru Popescu, în prefaţa cărţii preotului Petru I. David, Ecumenismul - factor de stabilitate în lumea de astăzi: ”Cu toate diferenţele doctrinare intervenite între Bisericile creştine acestea rămân însă unite în Hristos, dincolo de barierele confesionale” (11). Întâlnim totodată termeni ecumenişti dintre cei amintiţi mai înainte: ”Unul dintre temeiurile fundamentale ale ecumenismului contemporan urmăreşte ca unitatea spirituală şi nevăzută a Bisericilor creştine în Mântuitorul să devină o unitate vizibilă” (12).

În studiul său, preotul Petru I. David pledează pentru redescoperirea şi afirmarea vocaţiei ecumenice a Ortodoxiei. Caracterizate prin prudenţă şi realism, dincolo de unele concesii făcute ideilor promovate de instituţiile ecumeniste, afirmaţiile părintelui David sunt uneori foarte dure atunci când evaluează roadele participării Ortodoxiei la Adunările generale ale CEB, precum şi ale celorlalte confesiuni. El nu se sfieşte să-i numească pe unii membri ai CEB eretici pentru că nu respectă nici măcar un minim doctrinar (13). Aceşti membri protestanţi şi neoprotestanţi socotesc acţiunea Sfântului Duh în afara Bisericii, iar comuniunea euharistică este neînţeleasă şi refuzată. În acest sens concluzia trasă de Ortodoxie în urma Adunării generale a CEB de la Canberra a fost aceea că nu se percepe nici un avans spre unitate.

La Thessalonic, între 29 aprilie şi 2 mai 1998, din nou delegaţiile Bisericilor Ortodoxe au evaluat critic activitatea ecumenistă ortodoxă. Astfel, în documentul final s-a arătat că după un secol de participare ortodoxă la mişcarea ecumenistă, Bisericile Ortodoxe nu văd şi nu constată un progres suficient în cadrul discuţiilor teologice multilaterale între creştini, ba, dimpotrivă, se adânceşte prăpastia dintre ortodocşi şi protestanţi pe măsură ce aceştia din urmă se îndepărtează tot mai mult de învăţătura Bisericii lui Hristos prin practica intercomuniunii indiferent de mărturisirea credinţei, prin limbajul inclusiv prin care se relativizează nepermis teologia, prin practica hirotonirii femeilor, prin afirmarea drepturilor minorităţilor sexuale şi prin tendinţe de sincretism religios. S-a hotărât aici că Ortodoxia nu are dreptul să se retragă din misiunea încredinţată nouă de Domnul nostru Iisus Hristos, misiunea mărturisirii Adevărului înaintea lumii non-ortodoxe (14). Tot atunci s-a stabilit ca la Adunarea generală a CEB din decembrie ,de la Hararre, Biserica Ortodoxă să adopte următoarele atitudini: preoţii ortodocşi nu vor participa la slujbele ecumeniste, la rugăciunile comune, nu vor vota în plenul lucrărilor decât atunci când problemele vor fi legate de Biserica Ortodoxă, criticând în sesiuni plenare sau în grupurile de lucru aspectele deviante ale problematicii ecumenice.

Dintre teologii români care au avut o atitudine reticentă nu faţă de vocaţia ecumenică a Ortodoxiei, ci de participarea acesteia la ecumenism am putea aminti aici mai intâi pe părinte-profesor Dumitru Stăniloae. În diferite ocazii marele teolog şi-a prezentat punctul de vedere într-un mod clar, argumentat atât pe o solidă cunoaştere a realităţilor Bisericii Ortodoxe, cât şi pe o trăire smerită, dar în acelaşi timp profundă, a adevărurilor de credinţă ortodoxă.

Părintele Stăniloae este cel care a numit ecumenismul, acord cu teologii greci, ca fiind pan-erezia secolului nostru. Cităm câteva dintre ideile sale: ”Ecumenismul este produsul masoneriei; iarăşi vor să relativizeze credinţa adevărată. De ce să mai stau de vorbă cu ei, care au făcut femei preoţi, sunt de acord cu homosexualii…” (15). Tot Dumitru Stăniloae este cel care ne-a luminat şi asupra expresiei de sorginte ecumenistă “Biserici surori”, foarte des folosită astăzi: ”Biserica romano-catolică şi Biserica Ortodoxă nu sunt Biserici surori. Nu există decât un singur Trup, adică o singură Biserică. Deci, noţiunea de Biserici surori este improprie” (16).

Un mare duhovnic al românilor, părintele Cleopa ne-a vorbit şi el despre ecumenism şi despre modul de realizare a unităţii creştine. Acesta atrăgea atenţia asupra faptului că unirea tuturor creştinilor nu va fi posibilă fără post, rugăciune, smerenie, fără a cere luminarea minţilor şi îmbunarea inimilor noastre de către puterea Sfintei Treimi (17).

Părintele Gh. Calciu-Dumitreasa, un slujitor devotat al altarului străbun, silit încă din 1984 să părăsească ţara datorită demascării făcute caracterului inuman al regimului comunist, fapt pentru care a şi fost închis, nu ezită să prezinte în articolele, interviurile şi conferinţele sale pericolul pe care îl reprezintă ecumenismul pentru credinţa noastră ortodoxă. În cadrul unei conferinţe organizate de către ASCOR în 1998, părintele Calciu spunea următoarele: ”Totalitarismul se exprimă tot mai mult şi în viaţa Bisericii prin organizaţii internaţionale pretins ecumenice, care impun de fapt o nouă religie, o nouă liturghie fără nici o sacralitate, fără taine şi fără ritual, desacralizare la care, din nefericire, se pretează şi unii reprezentanţi ai clerului ortodox, aşa cum este cazul broşurii Reconcilierea - dar al lui Dumnezeu şi început de viaţă nouă, editată la Iaşi în 1995. Această lucrare este, în porţiunea ei liturgică, un atentat la sfinţenia liturghiei ortodoxe şi o negare a valorii ei de taină” (18).

Problema ecumenismului este tranşată clar şi de către arhimandritul Teofil Pârâian un mare duhovnic al timpurilor noastre. Sfinţia sa afirma că “ortodocşii văd posibilă unitatea tuturor creştinilor numai prin încadrarea acestora în Biserica Ortodoxă. Catolicii nu văd unirea altfel decât prin triumful catolicismului. Protestantii sunt mai dispuşi să facă concesii, dar nu toţi şi nu în toate. Partea negativă a ecumenismului este că, în multe cazuri, dizolvă conştiinţa apartenenţei credincioşilor la Biserica din care fac parte. Se poate spune, fără putinţă de tăgadă, că până acum ea n-a rezolvat nimic şi că sunt prea puţine şanse să se rezolve ceva în viitor. Consider posibilă aceasta nu prin puterea omului, ci prin rânduiala şi harul lui Dumnezeu. Nu întrevăd aceasta pentru generaţia noastră” (19).

Ecumenismul sau lepădarea de credinţa cea adevărată

Realitatea că ecumenismul a dus deja la devieri ale credinţei ortodoxe a determinat reacţii vehemente şi din partea teologilor ortodocşi străini. În general, ei ne atenţionează asupra faptului că ecumenismul reprezintă una din multiplele faţete a fenomenului de apostazie, astăzi aflat în etapa realizării ultimelor obiective din programul său - anume eliminarea rezistenţei opusă de credinţa ortodoxă în calea unei noi ameninţări la adresa libertăţii şi demnităţii persoanei umane: globalizarea.

Arhimandritul Averchie Tauşev scria referitor la fenomenul lepădării de credinţa cea Dreaptă, promovat acum şi de ecumenism: ”Acum, în cel de-al 20-lea veac al erei creştine au apărut înţelepţii, neocreştinii. Propovăduiesc un soi nou de creştinism dulceag, sentimental şi tradafiriu, deşertat de toată făptuirea şi lupta” (20). Astfel, arhimandritul Averchie credea cu tărie că veacul al 20-lea va fi veacul apostaziei, când taina necredinţei va ajunge la cea mai de pe urmă stare pentru a găti venirea omului fărădelegii.

De cele mai multe ori fătişă, mai cu seamă în timpul regimului comunist, prigoana împotriva creştinilor din zilele noastre este mult mai bine disimulată de aceea este mai periculoasă şi mai înfricoşătoare decât cea făţişă. Astăzi, duşmanii Bisericii lovesc tot mai sălbatic în aleşii săi şi ceea ce este mult mai grav, aceşti duşmani distrug Biserica chiar din interiorul ei - sunt acei “lupi îmbrăcaţi în piei de oaie”, care caută să piardă sufletele creştinilor şi să le aducă moartea duhovnicească. “Calul troian” al civilizaţiei occidentale decadentă spiritual, eretică şi ecumenistă a fost adus de reprezentanţii acestei civilizaţii la poarta Bisericii Dreptmăritoare şi lăsat aici spre a amăgi şi a fi idolatrizat de credincioşi şi de va fi posibil, chiar de către ierarhii acestei Biserici. Odată acest “cal troian” ecumenist introdus între zidurile Bisericii, va fi oficializat ca normă canonică şi de trăire aşa-zis “creştin-ortodoxă”. Se vor împlini astfel cuvintele Sfântului Teofan Zăvorâtul despre vremurile din urmă: “Deşi numele de creştin va fi auzit pretutindenea şi peste tot vor fi biserici şi slujbe, toate acestea nu vor fi decât părelnice, căci întru acestea se va sălăşlui o adevărată apostazie”.

De asemenea, în Epistola a doua către Timotei a Sfântului Apostol Pavel, în capitolul 3:12-13, ni se spune că în timpurile din urmă “toţi care voiesc să trăiască cucernic în Iisus Hristos vor fi prigoniţi. Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii si rătăciţi fiind ei înşişi”.

Despre trădarea, falsificarea şi demolarea din interior a Ortodoxiei ne vorbeste şi Părintele Serafim Rose. El afirma că ideologia care inspiră ecumenismul este o erezie a căror termeni sunt deja clar definiţi şi aceştia ar fi: ”Biserica lui Hristos nu există, nimeni nu se află în posesia Adevărului absolut, iar Biserica se constituie în zilele noastre” (21). Este adevărat că nu toţi ortodocşii care iau parte la întrunirile ecumeniste cred întru totul aşa, dar prin simpla lor participare la astfel de întruniri care, desigur, prevăd rugăciuni comune cu cei care cred greşit în Hristos şi Biserica Sa, sugerează implicit ereticilor că şi Biserica Ortodoxă nu ar deţine în exclusivitate adevărul de credinţă şi de aceea nu trebuie decât să-l realizeze împreună cu celelalte confesiuni.

O atare însumare a Bisericilor la început, ca apoi acestea să se raporteze la alte organizaţii religioase necreştine arată faptul că ecumenismul va sfârşi în sincretismul unei religii mondiale. Această constatare este o previziune facută de Serafim Rose, pentru că tocmai ce se întâmplă acum în sânul ecumenismului susţine această previziune: desele întâlniri între creştini şi necreştini în cadrul unor adunări pentru pace sau pentru a discuta realizarea unităţii religioase a lumii (22).

O altă voce a Ortodoxiei adânc ancorată în învăţătura cea dreaptă, părintele Placide Deseille considera că ”deşi s-a făcut o precizare a statutului Ortodoxiei în cadrul CEB, la Toronto, în 1950, însăşi structura acestui organism constrânge inevitabil Bisericile ortodoxe să figureze drept confesiuni sau denominaţiuni printre celelalte” (23).

Întâistătătorii Bisericii noastre au datoria în aceste momente, când se hotărăşte atât soarta României cât şi a Europei, să manifeste discernământ şi tărie în apărarea valorilor ortodoxiei româneşti faţă de tendinţele eretice manifestate în întâlnirile ecumeniste, prin trăirea în duh şi adevăr a învăţăturilor lăsate nouă de Mântuitorul şi rugăciunea tuturor credincioşilor pentru ca acelor rupţi de Trupul Bisericii, Dumnezeu “să le descopere Evanghelia dreptăţii”, şi “să-i unească pe dânşii cu Sfânta Sa Sobornicească şi Apostolească Biserică”.

Cristian Ivănuţă

NOTE

1. Petru I. David, Ecumenismul- factor de stabilitate în lumea de astăzi, Bucureşti, Edit. Gnosis, 1998, p. 68.

2. Thimoty Ware, Istoria Bisericii Ortodoxe, Edit. Aldo Press, Bucureşti, 1999, p. 186.

3. Petru I. David, op.cit., pp. 70-71.

4. Ibidem, p. 96.

5. Ion Bria, Ortodoxia în Europa. Locul spiritualităţii române, Iaşi, Edit. Trinitas, 1995, p. 122.

6. Ibidem, p. 125.

7. Ibidem, p. 127.

8. Idem, Liturghie după Liturghie, Bucureşti, Edit. Athena, 1996, p. 17.

9. Ibidem, p.212.

10. Ibidem, p. 212.

11. Petru I. David, op. cit., p. 20 de la prefaţă.

12. Ibidem, p. 21 de la prefaţă.

13. Ibidem, pp. 96-97.

14. “Vestitorul Ortodoxiei”, 10/1998, p. 5.

15. “Schimbarea la Faţă”, nr. 2, luna 11/1997, p. 8.

16. Omagiu memoriei părintelui Dumitru Stăniloae, Edit. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, p. 93.

17. Arhm. Ilie Cleopa, Lumina şi faptele credinţei, Edit. M.M.B., Iaşi, 1994, p. 241.

18. Revista « Rost », nr. 2 / 2003, p. 28.

19. Ortodoxia şi internaţionalismul religios, Bucureşti, Edit. Scara, 1999, p. 76.

20. Arhm. Averchie, Părintele Serafim Rose, Apocalipsa în învăţătura Sfinţilor Părinţi, Bucureşti, Edit. Teos, 2000, p. 9.

21. Serafim Rose, Ortodoxia şi religia viitorului, Chişinău, Edit. Cartea Moldovei, 1995, p. 23.

22. Ibidem, vezi capitolul Dialogul cu religiile necreştine, pp.21- 35.

23. Placide Deseille, Nostalgia Ortodoxiei, Bucureşti, Edit. Anastasia, 1995, p. 262.